TRIPTIC OLTENESC

1.Începutul lui Brumărel în Craiova a fost blând şi cald, amintind mai mult de văraticele zile de Gustar. Am…gustat şi eu, cu nesaţ, din căldura, din seninul, din lumina mierie a acestor zile, atipice oarecum pentru perioada respectivă. Un spor de frumuseţe, de linişte, de „încărcare a bateriilor” pe o aşa vreme ofertantă, se obţine într-un cadru natural, undeva, într-un sat, departe de smog şi stress, „departe de lumea dezlănţuită”. Drept pentru care , câţiva prieteni (nu mulţi, pentru a evita…aglomeraţia din care tocmai doream să evadăm) ne-am dat întâlnire, în jurul orei 11, în comuna Dobreţu din jud Olt, la 30 km de Craiova, în curtea casei în care locuiesc părinţii unuia dintre prieteni. Primul ajuns a fost Nicu, în ciuda handicapului unei pene la roata din faţă. De altfel, singura roată pe faţă. Nicu venise cu bicicleta, spre deosebire de noi, ceilalţi, care am venit cu maşina, pe 4 roţi, sporind poluţia ! Pardon, poluarea! Până aici, nimic ieşit din …comuna Dobreţu, care se află la doar câţiva km de Bulzeştii lui Marin Sorescu. Ieşit din comun este „obectul” care a produs pana roţii de bicicletă: un şpan ! Nicu ţine şpanul în mână, ridică mâna la nivelul ochilor, priveşte mirat la acel eşantion dintr-un „morman de fiare vechi”şi spune: măi, să fie, de unde dracu’ şpan pe şosea ? Eu simplific întrebarea: de unde şpan ? Ajungem toţi la concluzia că industria noastră ori e un morman de fiare vechi, ori e-n floare ! Iată, strungurile funcţionează, producem, poate şi exportăm, din moment ce găseşti şpan pe toate drumurile, mai mult sau mai puţin asfaltate, ale patriei ! N-avem drumuri cine ştie ce, dar avem industrie !

Totuşi, nu cred că merge unsă, ca pe (două) roate industria, aşa cum m-a lăsat să cred, „dezinformându-mă”, prezenţa şpanului pe drumul interjudeţean…

2.Mă întorc pe un drum european, de la Aeroport spre centrul oraşului . Privesc din maşină, cu coada ochiului, la spectacolul trist pe care îl oferă una dintre clădirile Uzinei Electroputere, brand oltenesc, brand naţional, până nu demult. Clădirea a prins „patina” neîntrebuinţării. Faţada coşcovită, ochiurile de geam fără sticlă, aproape că au plasticitatea unei feţe triste, de bătrân încovoiat de ani, de singurătate, de uitare, de inutilitate. Poate că de pe-aici s-o fi rătăcit pe la Gherceşti „şpanul lui Nicu” , generic spus, ca probă de industrie duduind!. Din fericire, totuşi, Electroputere , chiar dacă nu mai e ce-a fost, funcţionează şi azi. Cel mai puternic constructor de locomotive Diesel din sud-estul României nu mai produce locomotive ci transformatoare de mare putere şi electromotoare. Privatizată în 2007, uzina produce acum ce se cere, ce se vinde pe piaţă, este firesc, dar eu, romantic din fire, mă gândesc la anii ’60, când, elev fiind, mergeam cu clasa, în vizită la Uzinele Electroputere, pe atunci, un mic orăşel cu 15000 de harnici „locuitori”. Azi au rămas cca 1700. Oare cum o duc o parte din cei rămaşi (în viaţă dar) fără mijloace de trai, disponibilizaţi, şomeri ? Câţi şi-au găsit un serviciu, câţi s-au reorientat spre alte meserii ? Care meserii ? Unele, ceasornicar, ceaprazar, tocilar, lustragiu, coşar, chiar şi cismar, etc, au dispărut, firesc, o dată cu (r)evoluţia tehnologică, altele sunt greu de învăţat la vârste târzii, incompatibile cu cererea pieţii, pentru a performa unde se cer abilităţi, mai ales pe computer, pe informatică. De altfel, deprofesionalizarea României este, cred eu, o cauză majoră a situaţiei economico-socio-financiare grele, de azi. Sigur , sunt şi cauze relativ obiective, altele care nu depind de noi, dar, regresul este cauzat de lipsa competenţelor, de lipsa oamenilor potriviţi la locurile potrivite, de promovarea nonvalorilor, de incompetenţă, de contraselecţie.”Contraselecţia ne doare/E ca o crimă de omor/Pornită contra fiecărui/Şi împotriva tuturor/Să scoatem ţara din necazuri/Să scoatem omul din nevoi/Să aşezăm pe vatra ţării/Toate grădinile din noi”(Adrian Păunescu), Ce bine ne-ar prinde un mic orăşel cu 15000 de specialişti ! Adevăraţi ! Privesc din mersul maşinii la clădirea dezafectată. Aici se lucra un reper sau poate mai multe, care compuneau locomotivele pe care citeam cu mândrie oltenească-românească: „fabricat la Electroptere Craiova-România” ! Off, şi mai era şi o echipă frumoasă de fotbal, purtând numele uzinei ! S-a ales praful de clubul sportiv, de echipă, iar stadionul cochet din Valea Roşie a ajuns o ruină. Jale-n producţia de locomotive, jale-n sport ! Parafrazând, aş spune că „ din jale, nu se mai întrupează Electro”! Electro ca Electro, dar mi-adusei aminte de Ştiinţa, „campioana unei mari iubiri”! Am ajuns în centru. Stau pe o terasă, în faţa Filarmonicii şi citesc din cartea lui Ion Jianu „Oblemenco-meciul cu viaţa”. Pe pagina 5, la „În loc de prefaţă, cuvinte frumoase, scrise din suflet, adevărate, spuse de Tudor Gheorghe, despre Oltenia fotbalistică, despre fotbal, în general.

3. Fantastic ! Dinspre Mercur vin spre Filarmonică… Tudor Gheorghe şi Marius Hristescu.Îi salut respectuos şi aflu că tocmai se încheiase o scurtă pauză şi se întorceau la Filarmonică, unde repetă cu formaţia Arcadia, pentru premiera spectacolului „Vremea nemâniei”, care va avea loc pe 5 octombrie în Basarabia, la Pererita, satul natal al marelui poet român Grigore Vieru. Din nou iese la iveală profesionalismul ireproşabil al lui TG. Este duminică, este o zi superbă, cald, senin, şi TG, împreună cu orchestra Arcadia, dirijată de Marius Hristescu repetă ! Nu pot să rămân la repetiţie dar am bucuria să aflu că la 13.30 se încheie repetiţia şi la ora 16 începe o alta. N-am s-o ratez !. Nu am să scriu aici, în detaliu, cum a decurs repetiţia. Ar însemna să scriu câteva pagini de cronică, nu de avancronică a spectacolului, pentru că repetiţia s-a desfăşurat în condiţii de spectacol. Cu seriozitate, cu implicare , cu trăire. Domnul Tudor a punctat chiar şi acele dialoguri cu sala, de această dată, întors către tinerii componenţi ai formaţiei Arcadia, o parte din ei, veniţi din Moldova de peste Prut. Reproduc din memorie un intermezzo în care TG le-a povestit o amintire cu Grigore Vieru: Era prin anii ’70…m-am întâlnit cu Grigore…mi-a făcut cadou un radio mic şi mi-a spus: frate Tudore, îţi dăruiesc acest aparat de radio care are o calitate ; poţi să-l suceşti, să-l învârteşti, poate să cadă pe jos, el tot pe „Europa liberă” rămâne!. Nu demult, când am început să mai împachetăm – ne mutăm în casă nouă- am dat de radioul lui Grigore. Mergea, domnule! Sigur, nu pe „Europa liberă” , că nu mai există; acum merge pe România actualităţi !”. Ascult fascinat, de parcă acum l-aş auzi prima oară pe TG cântând pe versurile lui Grigore Vieru! Mă gândesc şi lăcrimez la gândul şi la realitatea tristă că doi mari poeţi, cei doi fraţi întru poezie, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, „împreună, unul lângă altul, ca doi fraţi”, şi în moarte ,ascultă din altă dimensiune existenţială aceste cântece. Muzica lui Tudor este pe măsura versurilor. Te înfioară, te sensibilizează. Sunt cântece de dragoste de mamă – ţară, de dragoste pentru iubită, sunt cântece de protest, de revoltă, mai mult sau mai puţin voalată. Închei citând câteva nestemate-versuri din poeziile lui Grigore Vieru, atât de frumos, de inspirat puse pe muzică şi cântate de Tudor Gheorghe:”Bucuraţi-vă ”Vreau să te văd, femeie/Sau vino să mă vezi/Mi-e dor de iarba crudă/A ochilor tăi verzi”… „Sub stele trece apa/Cu lacrima de-o samă/Mi-e dor de-a ta privire/Mi-e dor de tine, mamă”… „Năvăliseră cartuşe/ Lerui, florile negre !/Şi spuneau că ni-s mătuşe/Ne-au pus straja la fereastră/Şi ziceau că-i sora noastră”/Lerui, florile negre!”…”Ne-a mai rămas pâinea/Ies din cuptoare rumenitele pâini/Stăm gură-n gură cu ele/Spune-mi, o să facem o ţară frumoasă ca pâinea !” Aici, TG îşi însoţeşte recitarea cu un gest amplu al mâinilor, sugerând un întreg, rotund, semănând bine cu „România dodoloaţă”!

Ion Drăgan