“SĂ RECUNOAŞTEM TOTUŞI…”

 Azi, 17 februarie 2012, de Moşii de iarnă, în amintirea iubiţilor mei părinţi, Ioana şi Ilie Drăgan

Din când în când mai primesc de pe la prieteni, pe mail, diverse calupuri cu construcţii celebre, emblematice, vârfuri ale civilizaţiei umane, de la vestigiile antichităţii, care au traversat timpul, au supravieţuit atâtor altor civilizaţii, îmbătrânind frumos, până la construcţiile obraznice, îndrăzneţe, avangardiste, create de cybertectura civilizaţiei postmoderniste cu care suntem contemporani. Şi, iată – ne în orizontul privirilor noastre, contemporani cu Piramida lui Koeps şi cu Burj Al Arab !.Mai devreme m-am uitat prin albumele cu peste 1000 de poze, ale unei prietene. Am tot respectul pentru construcţiile avangardiste ridicate spre cer din nisipurile (ne)mişcătoare ale deşertului mustind a petrol, dar admiraţia mea…antică ,veche şi de demult rămâne intactă pentru Piramidele mai de la sud-vest, construcţiile avangardiste din vremea faraonilor Egiptului antic ! Mai trag o raită prin timp, prin civilizaţii, răsfoind albumul. Ce văd eu din mers răzbătând dintre zidurile antice, de ev mediu, renascentiste, moderne, postmoderne ale construcţiilor ? Numitorul comun: un adevărat spectacol de inteligenţă, imaginaţie, rafinament, autodepăşire, spirit (ultra)modern, avangardism!Fiecare epocă, fiecare orânduire a încercat să depăşească efemerul prin oamenii vizionari, oamenii aleşi, oamenii cu har, care au fixat în memoria posterităţii semne –expresii la superlativ ale gradului de civilizaţie atins. Toate par semne puse parcă în calea unor posibili vizitatori din timpul fără timp şi spaţiul nemărginit , pentru a fi procesate, recunoscute, fişate, aşezate în muzeul infinit ca timp şi spaţiu, al Universului. Câteva repere arhitecturale de prin albume: Empire State Building, Acropole, Domul din Milano, Muzeul ştiinţei din Valencia, piramidele de la Indianopolis, clădirea ca o uriaşă anvelopă a Alianz Arena din Germania, Marele Zid Chinezesc, Centrul Financiar Mondial din Shanghai, cosmodromul aztec, turnul Taipei 101 din Taiwan, Sagrada Familia, Burj Al Arab, Colloseum, Muzeul Guggenheim, Turnul Eiffel, Teatrul Naţional din Beijing, barajul de la Assuan, Turnul din Pisa, TED Cube-Taiwan şi lista ar putea continua ! Eu mă opresc aici. După atâta istorie, după atâtea construcţii văzute (desigur, virtual !), după atâta istorie a civilizaţiilor, sintetizată în clădiri semnificative, pur şi simplu am simţit nevoia  să văd peisaje , natură "sălbatică", unde nu a ajuns mintea, imaginaţia, mâna omului, să o "civilizeze"! Privind şi minunându-mă de… minunile arhitecturale din toate timpurile, care simţi că te strivesc prin încărcătura lor istorică sau cu greutatea blocurilor  de bazalt, de granit, de beton, termopan, sticlă, fibră, etc,  din instinct de apărare, am ieşit în calea lor cu …un fir de iarbă !   M-am trezit îngânând “Să recunoaştem, totuşi, ni-i dor de-un fir de iarbă”!. Parcă a fost dat tonul unui cor! Deodată, toate  construcţiile s - au aşezat pe mai multe rânduri, în trepte, ca un cor simfonic, şi au început să cânte în toate limbile pământului, refrenul la care eu dădusem tonul ! Dirijez acest cor cu firul de iarbă-bagheta magică, aşezat în faţa construcţiilor, care parcă s-au redimensionat – miniaturizat! Între mine şi “cor”, autostrada curbată a Timpului! Da, asta era! “Megalopolisul” sui generis, format din toate construcţiile reprezentative ale umanităţii are nevoie de o undă de aer proaspăt, venit dinspre firul de iarbă, eventual, de curând cosit ! Acest oraş este sufocat de  atâta istorie …trecută şi…viitoare, de miliardele de tone de materiale de construcţii. Îi lipseşte cadrul, ambientul natural, iarba, copacii, pădurea, viaţa!Trec pe un site, ştiţi dumneavoastră care, şi caut clipuri cu construcţii ale inegalabilului architect, Natura. Unele sunt ilustrate muzical , genial, de naiul lui Gheorghe Zamfir! Da, construcţiile făcute de inspiraţia, inteligenţa şi mâna omului nu înseamnă nimic, dacă sunt ignorate, dacă sunt distruse cele mai vechi construcţii din lume, care durează de  dinainte de a fi lumea pe lume, construcţiile perfecte ale Naturii ! Se investeşte (mult prea ) mult în civilizaţia materială, ignorându-se în aceeaşi proporţie, civilizaţia spiritului, civilizaţia Naturii (umane) ! Să recunoaştem, totuşi, că Omul este doar un imitator, ce-i drept, genial, al Naturii! Să recunoaştem, totuşi, că e nevoie de pasul înapoi, de întoarcerea la (respectul pentru) Natură, în vremuri când natura umană, condiţia umană, civilizaţia sufletului sunt sufocate sub greutatea   cyber - volumelor de beton, sticlă, fibră ale  arhitecturii post moderniste, expresie a "îngheţului", a robotizării spiritului. N-aş vea să fiu înţeles greşit. Iubesc noul, avangarda, sunt un spirit liber, open mind, dar am deprins înţelepciunea necesităţii pasului înapoi, dacă vrei să înaintezi sigur.În orice om există, ca o prelungire în planul terestru, fărâma de dumnezeire, Duhul Constructorului Primordial, al "Creatorului Cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor", vocaţia de constructor. De aceea, orice om, orice constructor, nu poate construi trainic, dacă nu construieşte şi cu sufletul !Acolo, în suflet, orice construcţie e nepieritoare!

…Mi-am amintit de o iarnă de-acum 50 de ani, când ningea frumos, cu fulgi mari, ca în ilustratele de Crăciun, iar noi, eu, mama, tata, ne bulgăream în Parcul Bibescu din Craiova, în faţa Castelului fermecat!

Am scris toate acestea privind din când în când afară, unde a început să ningă liniştit, rar, cu fulgi mari ! Cât de mult seamănă această ninsoare cu ninsoarea pe care o păstrez curată, pură, în suflet de aproape50 de ani,!  Ninsoarea din acest mijloc de februarie este şi ea o construcţie a Naturii - sezonul de iarnă! Aceste construcţii, cele cu ghiocei ieşind de sub zăpezi, cu firul de iarbă renăscând, cu copacii în floare,  cu lanurile coapte, în căldura şi seninul verii, cu pădurile verzi, cu munţii coloraţi în culorile toamnei, cu panere pline de roadele pământului par construcţii atât de fragile, de sezoniere, în trecerea  lor!. Nu, ele nu trec niciodată! Noi trecem! Ele sunt aici, toate! În suflet ! Aici, poate fi primăvară într-o zi cenuşie, tristă de toamnă, poate fi soare, senin, când peste noi cad zăpezi care par nesfârşite.  Câteodată, Natura se mai răzbună pe noi oamenii, pentru că o brutalizăm, o nesocotim, furându-i, ignorându-i, batjocorindu-i, distrugându-i “construcţiile” şi ne mai încearcă, răsturnând peste noi miliarde de metri cubi de fulgi uşori de nea! Să iubim, să protejăm construcţiile trecutului, să îndrăznim, să construim vizionar, dar, să nu neglijăm construcţiile, civilizaţia  din sufletul fiecăruia din noi, în vremuri când civilizaţia sufletului este ameninţată de glaciaţiunea cyber civilizaţiei din epoca încălzirii globale!

                                                                                                                 Ion Drăgan

"STATUI, MONUMENTE, DE VEGHE CÂND SUNT..."

În 15 februarie, s-au împlinit172 de ani de la naşterea lui Titu Liviu Maiorescu. În urmă cu câteva zile am scris o nouă ediţie din "Să nu uităm să ne amintim - Oameni, fapte, întâmplări". O mare parte este închinată amintirii lui Titu Maiorescu. Iată un scurt fragment din text:
 " Au trecut peste 120 de ani de la moartea lui Eminescu şi nu cunoaştem adevărul :a fost sau n-a fost asasinat lent ? Dezbaterile în acest „proces” continuă. Nu se ştie dacă în acest secol va fi dată sentinţa. Din diverse motive. Nu le comentez. Cu lumini şi umbre, cu circumstanţe atenuante sau nu, vinovat sau nu, oricum, Titu Maiorescu va primi sentinţa în lipsă, el părăsind lumea instanţelor pământene în 18 iunie 1917".

...Scriind despre Titu Maiorescu, mai de drag, mai de dor de Craiova, mi-am amintit de statuia lui Ioan Maiorescu, părintele lui Titu Maiorescu, statuie făcând parte, alături de grupul statuar (cu Ştirbei Vodă) din curtea bisericii Sfânta Treime,  din perimetrul terestru dar şi de suflet, al amintirilor mele din copilărie, din adolescenţă!.
Am intrat pe un site cu olteni mulţi ! Mă uit la poze cu Craiova de altădată şi dau de o poză cu actualul Colegiul Carol, cu o părticică mică din zidul Colegiului Naţional Elena Cuza, fostul SM 3 Între cele două lăcaşe de lumină venită din învăţătură se vede în planul mijlociu al pozei, statuia lui Ioan Maiorescu.

Am avut o tresărire, amestecată cu bucuria amintirilor din Craiova copilăriei mele, dar şi cu tristeţea că această statuie nu mai este astăzi la locul ei ! Şi totuşi, bucuria că statuia există dar cu amplasamentul schimbat, domină tristeţea translării ei uşor mai spre nord, mai aproape de faţada principală a Colegiului Naţional Elena Cuza. Bine că (statuia lui) Ioan Maiorescu trăieşte, nemurit de craioveni în bronz! Doamne fereşte, s-au mai văzut cazuri când statuile au fost date jos de pe socluri, au fost alungate din Cetate, au fost exilate în...uitare, ori, mai grav, strigător la cer, expresia în bronz a recunoştinţei cetăţenilor urbei a fost negociată, văndută pe doi bani răi, la vreun centru de achiziţie de fier vechi......!
Mi-am amintit de anii ante '90, când (statuia lui) Mihai Viteazul, voievodul întregitor de neam şi Ţară a stat mult timp în spatele curţii Palatului Jean Mihail. Statuia, dezmembrată - nu-mi mai amintesc, dacă nu chiar capul era desprins de trup, ca atunci, în 1600, pe"câmpia Tordei, triste"- aştepta viză de intrare triumfală în Bănie! Din fericire, astăzi, Viteazul domină centrul civic al urbei . De la înălţimea de la care priveşte, probabil vede Casa Băniei, reşedinţa dregătoriei sale oltene, dar cu siguranţă este contemporan şi  în dialog continuu, face to face cu Ştirbei Vodă, cu Regele Carol I, aliniaţi aproape perfect, arhitectural vorbind. Amplasamentul Viteazului mi se pare absolut corect, dominând piaţa centrală a Cetăţii, deşi, la fel de motivat ar fi fost amplasamentul lângă Casa Băniei, unde ar fi fost vecin cu vitejii  fraţi Buzeşti. De aceea, cred că "translarea" lui Ioan Maiorescu mai la nord este absolut motivată, pentru că altfel, perimetrul respectiv ar fi devenit redundant, ca densitate de statui pe metrul pătrat, dar, la fel de central amplasament , cu statuia orientată cu faţa spre str Mihai Viteazul ar fi fost şi în curtea Colegiului, lăcaş de învăţământ unde Maiorescu a fost director şi strălucit profesor de limba română şi istorie.
Important este că oltenii-craiovenii lăsară o ţâr' de loc în spaţiul teerestru, în istoria Craiovei, lui Ioan Maiorescu, nemurit în bronzul statuii şi în neuitarea lor.
Ioan Maiorescu, Ioan Trifu  pe numele său adevărat (înrudit pe linie maternă cu Petru Maior), născut în 1811 în Bucerdea Grânoasă-Alba, a reprezentat strălucit Craiova, Oltenia, Ţara Românească la Frankfurt, ca diplomat.Veşnică amintire !
                                                                                                                        Ion Drăgan


   

.

De VALENTINE ' S DAY, CU GÂNDUL ŞI SUFLETUL LA DRAGOBETE !

Sunt un român european...bine temperat, am privirea, mintea şi sufletul, deschise spre valorile istoriei, culturii, civilizaţiei Europei, casa-ţara noastră comună, no'aşa, pe care o penetrarăm greu, din mai multe încercări, dar, într-o vreme a globalizării, a pierderii treptate a identităţii naţionale, într-o vreme când nu mai avem (chef să construim) amintiri din viitor şi e din ce în ce mai greu "să îţi prevezi trecututl", mă-ntorc cu nesfârşită...dragoste (endless love, de, updatat) la Dragobetele nostru traco-geto-dac!
Oare va veni o vreme când Dragobetele nostru va fi sărbătorit în Europa, în America, în toată lumea, fie şi din spirit cosmopolit?
Tuturor iubitelor - şi neiubitelor...încă(asta e, ce să-i faci, nimeni nu-i perfect)! - de Valentine's Day, un semn de iubire neaoşă, românească, de la Dragobete, "logodnicul păsărilor"(atenţie, citiţi păsărilor, nu păsăricilor !):
A, iubite, a
Mai spune-mi ceva
Că mi-e drag să-mi spui
Ce nu ştiu, drag pui
Că mi-e drag s-ascult
De dragoste mult
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările

O, iubito, o,
Cred că tot ca noi
Copacii bătrâni
Acasă rămân
Ca nişte bunici
Cu puii cei mici
Care-n braţe-i leagănă
Până-i frunza galbenă
Pe urmă vin vântoasele
Şi nu-i nicio pasăre
Pe urmă le cad foile
Se-nvelesc cu ploile
Pe urmă-i dor crengile
Şi n-au ce să legene.
(Grigore Vieru - s-a născut în 14 februarie 1935 şi nu va muri niciodată)
Să ascultăm cântecul, interpretat de neica Tudor al nostru, împreună cu orchestra Arkadia di Chişinău:
http://www.youtube.com/watch?v=9Gml-4pQVdw

Semn că-mi întoarceţi iubirea de... IUBIRE , neaoşă ori cosmopolită, ar putea fi o postare a unei poezii de dragoste din marea poezie de dragoste a literaturii româneşti şi universale, pentru că întotdeauna va fi loc de IUBIRE, de la Omar Khayam la Eminescu, de la Rilke la Macedonski, de la Baudelaire la Bacovia, de la Esenin la Nichita Stănescu, de la Evtuşenko la Adrian Păunescu !
Vorba unui clasic în viaţă al teledivertismentului dâmboviţean, să vă iubiţi mult , dar nu uitaţi nici dimensiunea...calitativă! Adică, să vă iubiţi bine!
A, şi încă ceva să nu uitaţi !Iubiţi-vă de V'sD, dar  să nu uitaţi de Dragobete ! Că dacă uităm să (ne) iubim româneşte, intrarăm-penetrarăm degeaba cocheta bătrână şi perversă Europa! Ne luă pe sus adrenalina valului de aderare,  intrarăm în ea, uitarăm de noi,  dar uitarăm de ce intrarăm!
De Valentine's Day, vă pupă evropeneşte cu gândul la Dragobete, Drăgan-pupă fete !

FRUMOŞII NEBUNI AI CRAIOVEI DE ALTĂDATĂ!

                În aceste zile cu ninsori şi ger, m-am încălzit recitind „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”.Şi în cărţile lui Fănuş ninge! Ninge frumos, cu cuvinte-diamant! Ninsoarea se aşerne pe  suflet ca o ploaie caldă de vară!Mi-am încălzit şi mi-am împodobit sufletul cu bijuterii lucrate genial, în filigran, de poetul-rege al metaforelor în proză, Fănuş Neagu, aflat parcă la întrecere cu măiestria gerului, mare meşter bijutier, în gheaţă, ori creator de „vitralii” pe sticla îngheţată a ferestrei: 
           „Frumoşii nebuni cântă dragostea, libertatea şi răzvrătirea. Adică viaţa.Paginile scrise atunci se păstrează ca fumul în crestătura icoanelor potrivite sub candela Timpului. Sunt de zăpadă albastră, de Dunăre neistovită şi umblă-n ele sănii alungite de crivăţ, duhul legendelor şi al gerului care încleştează Bucureştii la margini de Orient şi lângă inima binecuvântată a tinereţii şi a femeii”.
           Citesc din Fănuş cu televizorul aprins, dar fără sonor. Privesc din când în când secvenţe din Bucureştii de azi, cu oamenii din Piaţă. Într-un fel, şi ei sunt frumoşii nebuni ai marelui oraş! Mulţi din piaţă seamănă cu nebunii lui Fănuş, Valdara, Ramintki, Zăvoianu.”Dragoste, libertate, răvrătire”!... 
            Dar, nu despre ei vreau să scriu mai departe, ci despre un anume fel de nebuni ai Craiovei de altădată. Citesc din Fănuş, trag cu coada ochiului la Tv şi cu disponibilităţi distributive sporite ale gândului, îmi răsar în minte secvenţe din Craiova  anilor ’60 – ’70. 
Încerc să-mi odihnesc ochii , pun pe noptieră cartea lui Fănuş, la Tv nu mă uit, pentru că  mi s-a umplut casa de politologi şi comentatori politici (bine că doar virtual,  înghesuiţi pe ecran). 
              E o nebunie! Trăim vremuri de excepţie...ca-ntr-un  Cehov...deliteraturizat! Parcă suntem cu toţii, doctori şi pacienţi, de-a valma, sechestraţi într-un imens salon nr 6! Nebunii lui Fănuş se pierd, se deliteraturizează şi ei,  la contactul gândului cu realitatea zilelor noastre.  
Opresc cuvântul „nebun” din drumul lui înapoi, spre sensul propriu, care ţine de psihopatologic. Încerc să-l mai ţin în înţelesurile lui mai blânde. Închid ochii şi...deschid o pagină din cartea de amintiri cu ilustraţii, imagini vechi de 40-50 de ani...

            ...Strada Tabaci, în apropierea Casei Polone. Pe trotuar trece încotoşmănată, deşi e vară, Frida pictoriţa, fiică a unor nobili polonezi scăpătaţi, aşa cum ştiam noi povestea, auzită de la „oamenii mari”. Unii îi ziceau Frida nebuna. Ea nu se supăra. Se aşeza pe trotuar, înconjurată de nenumăratele ei plase  pe care le târa prin tot oraşul.  Nu cerşea, dar câte un om mai milos, îi punea în poală un bănuţ. 
Odată am văzut-o în Piaţa Chiriac, lângă o bodegă.Câte un „samaritean”, amator şi de-o halbă, informat la zi cu povestea polonezei, înainte de a intra în bodegă se apleacă parcă făcând o metanie, lasă obolul milei în poala prinţesei şi meditează filosofic –existenţialist: ce e omu, dom’le!, cine-a fost şi ce- a ajuns!.

               Hei, copii ai anilor ’60, vă mai amintiţi de Olga? Cum, care Olga? Olga nebuna, aşa o ştiam noi, copiii. Ne mai luam după ea, o speriam, o necăjeam! 
De obicei, era blândă, nu se apăra, nu reacţiona, trecea absentă pe lângă noi,despletită, cu haine ponosite, petecite, groase, fie vară, fie iarnă. 
              O altă figură a Craiovei de-atunci era Valerică. I se spunea Nebunu'. Unii spuneau că ar fi luat-o razna din pricina unei iubiri neîmpărtăşite. Scria versuri, fuma pipă, avea mai multe "case" , unele de vară altele de iarnă. Avea o servietă mare, uzată, din piele, doldora de cărţi luate probabil de la anticariate, spre vânzare. Cutreiera restaurantele, grădinile de vară, cu nelipsita-i servietă - anticariat ambulant, pufăind , scoţând din pipă un fum înecăcios de la tabacul mixtum compositum(tutun adunat de prin chiştoace de Mărăşeşti, Naţionale, Carpaţi, Aroma). 
Venea la masa ta, îţi prezenta oferta de carte, hrană spirituală, apoi...la schimb!, el trecea la hrana concretă! Dacă mai aveai în farfurie o bucăţică de carne, un cartof prăjit, sau, o gură de vin în pahar, foarte respectuos (mai ales dacă erai cu o fată) te-ntreba dacă poate să "servească". Cum să-l fi refuzat? Mai ales că el, prin gestul său, tocmai îţi tăiase pofta de ...servit! 
Când era binedispus, mai recita din propriile poezii, la cererea clientului.Îmi amintesc şi acum un cântec pe care-l cânta Paul Negoiţă, sămbăta, la Dinamo, care, spunea el, era scris muzical de el, pe versurile lui Valerică. "Îţi va cădea şi ţie steaua/Şi-ai să ajungi şi tu ca mine/Să simţi pe umăr cucuveaua/Cobindu-ţi rău, atunci , pe cine/Mă vei chema seara la cină/Când toate te vor părăsi/Ai să rămâi de tot străină/Nici vocea nu-ţi va folosi"... 
Era acceptat de toţi şefii restaurantelor. Chiar şi celebrul Neica (îl chema Niţu), şeful Minervei, îi dăduse voie în Sala Maură. Lui şi Mamei Leana, florăreasa, o ţigancă bătrână, mereu zâmbitoare, amabilă, chiar manierată, se vedea că fusese o femeie frumoasă în tinereţe. Clienţilor fideli le mai lăsa câteodată, bonus, câte-un fir de busuioc, câte o garoafă... 
              Ei,dar cei ce -şi mai aduc aminte aceste figuri pitoreşti ale Craiovei, n-au cum să-l fi uitat pe celebrul Paganini (de Craiova, fireşte!), violonistul care-şi îndulcea  amarul bătrâneţilor cântând pe străzile centrale ale urbei, mai ales pe Unirii, în preajma Minervei. Se vedea că nu este un violonist amator, sau, mă rog, se mai vedea încă, acest lucru, deşi îi tremurau groaznic mâinile pe arcuş şi pe vioară,  probabil că avea Parkinson. 
             Dar, ca să ieşim din zona melancolică, să mai înviorăm puţin atmosfera, să ne amintim de papa Cojan, celebrul caftangiu din cauza căruia  a fost închis barul de noapte Periniţa. Şi el era considerat uşor...nebun!Nu era un mardeiaş agramat şi needucat. Era şcolit, cred că era inginer.
Când noi, adolescenţii acelor ani l-am cunoscut, el era un om încă arătos, atletic, cu un început ...sănătos de chelie. Iarna purta o pălărie trasă pe ochi şi o haină de piele, lungă, ca ofiţerii SS . 
Într-o noapte s-a iscat un scandal în barul de noapte,  probabil pornit de la dansatoare. Papa Cojan a făcut linişte şi ordine primind mai puţini pumni  decât a împărţit el în stânga şi-n dreapta. 
            Îşi mai aminteşte cineva de aceste figuri pitoreşti ale Craiovei ? De blânzii şi (totuşi!) inofensivii  nebuni ai Craiovei copilăriei, adolescenţei celor ce azi sunt la prima tinereţe a...vârstei a treia? 
            Sau, vă mai amintiţi de Stroschneider, de omul care mergea pe sârmă, sau cel care mergea  pe catalige, sau de Isăilă, motociclistul cu un curaj...nebun, sau de celebrul negustor...anonim, turcu' îi ziceam noi, copiii ! El nu era nebun, dar avea o marfă, o nebunie! Avea prăvălie de oltean, fără uşă, fără geam, vis a vis de Şcoala de hipoacuzici, la intrarea pe strada Amaradia, cam unde este astăzi intrarea pe Calea Severinului. Veneam aici tocmai de pe strada Madona, pentru că turcul avea de toate cele tebuincioase copilului care eram: halviţă, nuga, şerbet, îngheţată,  susan, şi era 10 bani paharul de braga rece!

              La câţi nebuni, la câte nebunii apar azi, în spaţii nemeritat de ample, prin ziare, reviste, televiziuni, de unde coboară în realia (totuşi, prea mulţi în câmpul social real), nebunii Craiovei de altădată sunt nişte sfinţi!  Măcar de aceşti frumoşi , blajini nebuni, să-şi mai amintească cineva, câte un craiovean ce-şi poartă amintirile în suflet, nepieritor, dacă despre mari personalităţi, oameni de cultură, literaţi, istorici, savanţi, se scrie, se aude din ce în ce mai puţin! 
           Dar, să nu dramatizăm!  Dincolo de Craiova mileniului 3, din beton, termopane, silicon şi sticlă, decuplată parcă psiho-afectiv,  există totuşi, o Craiovă sensibilă! Trăieşte în fiecare din noi, mai mult sau mai puţin tineri, şi amintirea marilor personalităţi, şi amintirea nebunilor blajini! 
Să-i păstrăm pe toţi  aceştia, în Craiova din suflet ,”departe de lumea dezlănţuită”, departe de...nebunia acestor vremuri!
              Iarnă afară, iarnă între noi, iarnă în noi! Mă trezesc cântând şoptit: „La mine-n suflet este vifor/Şi vin nebuni să facă schi”...

                                                                                                                      Ion Drăgan

S.O.S PLANETA ALBASTRĂ

...Craiova, 4 martie 1977. De trei zile, primăvara învinsese iarna. Calendaristic. Primăvara câştigase o bătălie decisivă, înaintea victoriei finale din ziua echinocţiului. Vom mai fi asediaţi de legiuni de fulgi de nea („a mieilor“), de cohorte de stropi reci de ploaie sau lapoviţă, care, din munţi, de unde s-au repliat, vor mai ataca sporadic şi diversionist sudul ţării, dar ştiam bine că suliţele de căldură şi lumină din fierbintele sud vor anihila rapid orice pornire revanşardă a iernii. Ştiam că, din ce în ce mai mult, „zăpezile vor mirosi a floare“! Aşadar, după-amiaza de 4 martie 1977, caldă, parţial însorită. Nimic nu prevestea noaptea de coşmar. Librăria nr. 2, intrată în memoria colectivă drept Librăria „Cartea Rusă“ (denumire încărcată ideologic, dar salvată de valoarea cărţilor marii literaturi ruse), era în acea după-amiază ticsită de oameni. Oameni mulţi şi afară. Motivul aglomeraţiei: lansarea, în prezenţa autorului, Adrian Păunescu, a volumului „Pământul deocamdată“. M-am numărat printre cei care şi-au cumpărat cartea. Nu o mai am. Am dat-o împrumut, nu mai ştiu cui. A uitat să mi-o mai înapoieze. O parte am salvat-o în propria memorie. Poezia care dă titlul volumului pare că e scrisă zilele acestea, deşi e scrisă în urmă cu peste 30 de ani. Realităţile anilor ‘70 par astăzi amintiri din viitor. O prognoză a... ce a fost, ce este şi va fi Planeta albastră, cum „cată ea să fie“, cine ştie câţi ani, câţi „seculi“ de-acum înainte. M-am aşezat pe o bancă din micul părculeţ de la Sfânta Treime şi m-am apucat „de citit“. Când s-a lăsat înserarea am plecat spre casă, aflată la doi paşi. Pe la ora 21.00 am dat drumul la TV, fără sonor, şi, aşezat comod pe canapea, mi-am continuat lectura. Deodată, liniştea lecturii a fost întreruptă de un uruit ca de tancuri în mers. Instinctiv, m-am uitat la TV. Era un film bulgăresc paşnic! Imagine era. Sonorul era la minimum. Nu aveam experienţa unui precedent (cutremurul din 1940), aşa că primul gând a fost că trec tancuri pe strada Madona. Ce tancuri, Doamne, iartă-mă, la noi e pace! M-au adus la realitate voci amestecate, femei, bărbaţi: ieşiţi, e cutremur! Am coborât în grabă cele câteva trepte şi m-am alăturat vecinilor panicaţi. Clădirea de vizavi se îndrepta ameninţător spre noi. Dintr-o dată, balansul s-a oprit. Nimeni însă nu s-a întors în casă. Cei care mai trecuseră prin aşa ceva avertizau asupra pericolului repetării „scuturăturilor“. Din fericire, casa mea nu a fost avariată serios, dar deja se simţea în aer praful, ridicat din foste ziduri ajunse moloz, prin tot oraşul. Parcă pentru a mai împrospăta aerul, se pornise o ploaie agasantă, măruntă şi deasă. Târziu, spre ora 2.00, oamenii au plecat din ploaie, mergând pe la casele lor. Cu siguranţă, cei care au trăit acele clipe şi le mai amintesc şi azi. Fiecare le-a trăit cu groază, unii au şi azi sufletele îndurerate, în urma pierderii unor oameni dragi. Nu cred că prin prisma percepţiei grosiere a realităţii putem distinge un raport de cauzalitate între încercările la care ne supune natura, cutremure, alunecări de teren, ploi diluviene, inundaţii şi „tectonica“ socio-politică mondială ori ploile torenţiale ale promisiunilor, intenţiilor de „bine mondial“ planetar. Şi, totuşi, într-o realitate sensibilă, nu putem să nu distingem (şi distingem, dar, „de câte ori omul vede un rău/Şi tace-ntorcând capul său“) că şi stihiile naturii, şi cele provocate de om îşi sunt unele altora şi cauze, şi efecte, în multe cazuri. Plătim şi noi, românii, odată cu Planeta, deconturile supercivilizaţiei, cu efecte catastrofale (pre)vizibile: distrugerea stratului protector de ozon, efectul de seră, dispariţia unor specii din flora şi fauna planetei. În schimb, apar specii modificate (degradate) genetic, schimbări climatice majore şi odată cu ele, pe fondul slăbirii imunităţii şi a adaptabilităţii la mediu, sute, mii de noi suferinţe, dezechilibre, atrofieri şi, nu în ultimul rând, polua-rea, degradarea, atrofierea condiţiei umane. Fuioare de fum, de smog, se ridică de pe Planeta albastră, sfidând porţile albastre ale Cerului, şi, odată cu ele, învăluite în ele, păcatele strigătoare la Cer ale luptei omului împotriva omului, cu arma atomică, chimică, economică, bacteriologică, toate considerate culmi ale minţii şi civilizaţiei uma-ne. Planeta albastră! Aşa se mai vede Pământul, deocamdată, privit poate doar prin hublourile navelor spaţiale, dar privită în detaliu, „cea mai frumoasă stea“ pare pe alocuri un uriaş deşert de cenuşă. Sub acest aspect, nu s-a întâmplat nimic bun. „Ceaţa“ persistă de la Vladivostok în Chile şi de la Vancouver la Tokio. Mai jos, câteva flash-uri ale unor realităţi foarte recente. Cele mai apropiate şi triste realităţi, cutremurele din Chile şi Haiti. Tsunamiul pornit chiar în 26 decembrie 2004 care a lovit devastator (peste 200.000 de morţi) sudul Indiei, Thailanda şi Indonezia. Sunt date certe că proporţiile dezastrului puteau fi considerabil micşorate dacă omul nu lucra împotriva naturii igno-rând, distrugând barierele naturale de mangrove, acei copaci cu rădăcini uriaşe, adevăraţi stâlpi de susţinere. În sudul Indiei, statul Tamil Nadu a fost distrus aproape în totalitate, excepţie făcând teritoriile unde, cine ştie cum, mangrovele nu fuseseră defrişate. România, 2008. Satele Moldovei de nord şi ale Maramureşului istoric. Râuri ieşite din matcă! Râuri de lacrimi! Case plutind cu bucata de pământ alunecată în râu. Imagine de coşmar! Într-un sat, cimitirul, aflat pe un deal, devenise casa şi speranţa de viaţă pentru câteva familii. Doi copii, un băiat şi o fetiţă, pe o pătură ponosită, noaptea, culcaţi de părinţii lor, cu capetele pe „pernă“, o piatră funerară! În acele zile şi nopţi de coşmar, clopotele au bătut neîn-cetat, să alunge norii. Ploile s-au oprit, dar suferinţele, grijile au rămas. Nerezolvate. Mereu vin ploi diluviene. O parte dintre ele sunt şi lacrimile copacilor, pomilor retezaţi de inconştienţa unora. Era de ajuns să fie lăsaţi în viaţă acei pomi, pentru a proteja vieţi, destine uma-ne. Ca să nu mai vorbim de inundaţiile din sudul Olteniei. Câteodată, natura ne mai trage de mânecă, amintindu-ne că tot la ea găsim „remediile naturiste“ împotriva stihiilor dezlănţuite de ea sau de noi. E din nou primăvară, vor fi din nou ploi. Vor fi „aur şi argint“ pentru sămânţa din brazdă? Sau lacrimi şi suferinţă? Va fi cutremur? Se estimează că în Bucureşti ar face 500.000 de victime. Vor fi frământări sociale, mişcări seismice în societatea civilă şi cea politică? 
În timp ce scriu aceste rânduri ascult „Vânare de vânt“. Cântă Moţu’ Pitiş. „De câte ori omul vede un rău/Şi tace-ntorcând capul său...Răspunsul prieteni, e vânare de vânt, răspunsu-i vânare de vânt“...
Şi, totuşi! S.O.S Planeta albastră! S.O.S natura! S.O.S condiţia umană! 
                                                                                                                               Ion Drăgan