DE CE IUBESC ZIUA DE 23 AUGUST

Trebuie să recunosc, din capul locului, că iubesc ziua de 23 august !Pentru dezambiguizare: iubesc ziua de 23 august şi nu semnificaţia ei. Nu, nu iubesc semnificaţia zilei în cauză. Dar nici nu o urăsc. La urma urmelor, a fost sărbătoarea noastră naţională vreme de 41 de ani. Alegere bună sau rea, ea trebuie respectată ca atare. De altfel, întreaga istorie, cu „şi mai bune, şi mai rele” trebuie respectată. A respecta oameni, fapte întâmplări trecute, din istorie, cu care ai fost (sau nu) contemporan, nu înseamnă nostalgie după vremuri (politico ideologic vorbind) apuse. Există totuşi, o nostalgie. Da, am nostalgia anilor copilăriei, când mă trezeam foarte devreme în dimineaţa de 23 august, înainte ca străzile centrale ale Craiovei să fie blocate cu autobuze sau camioane puse de-a curmezişul. Dacă nu te sculai de dimineaţă, nu mai puteai să treci de „blocade”, să prinzi un loc lângă tribunele oficiale. Tata mă lua de mână, eu îmi puneam şepcuţa pe cap (musai, zicea mama, că e soare puternic la prânz !). Grija părintească nu se oprea aici. Tata avea întotdeauna la el, pentru puiul lui care trebuia hrănit, un pacheţel, cu 2-3 fructe, sau un fursec, o prăjitură şi sticluţa de sirop umplută cu apă. Când eram de 5-6-7 ani, înainte ca tata să se îmbolnăvească şi să se pensioneze, chiar defilam cu oamenii mari, colegi de-ai lui tata, de la intreprindere. Eram mândru să trec prin faţa tribunei oficiale , în rând cu oamenii mari, dar, copilul tot copil, pus pe şotii !. Aveam în buzunar un şerveţel în care era o felie de lămâie „tăvălită” prin zahăr şi când ajungeam la estrada unde cânta fanfara, „rupeam rândul”, mergeam în faţa estradei, scoteam lămâia şi mă răcoream, gustând tacticos din ea ! Mă uitam la reacţiile figorniştilor, trompetiştilor sau a celor cu ţug- tromboane, cu şepcile date pe ceafă, transpiraţi, în vestoanele lor groase, deshidrataţi, în lipărul de soare, suflând sacadat în alămuri şi uitându-se la mine cu priviri…coclite, metalice, precum sunetele instrumentelor: deloc blânde, deloc dulci, deloc catifelate…

Dar, mai am motive şi motivaţii, să zic aşa, să iubesc nespus de mult ziua de 23 august !

Mai exact, ziua de 23 august 1997. Acum 14 ani, oricum , nu mai era ziua naţională, dar, întâmplarea (?) făcea ca Regele Mihai (personaj –cheie în evenimentele din 23 august 1944) să fie în ţară, undeva prin Ardeal. Şi, din nou, pentru dezambiguizare, nu iubesc semnificaţia acestei zile. Nu sunt monarhist. Nu cred că este un defect, şi nici o virtute, să fii monarhist. Dacă a fost bine sau rău că monarhul , generic vorbind, s-a aliat cu Armata Roşie comunistă, dacă într-adevăr trecerea României de partea Aliaţilor a scurtat semnificativ durata războiului, dar şi drumul tancurilor sovietice spre Apus (comunismul l-au lăsat la noi, nu l-au dus în Apus !) sunt subiecte, abordări care împart şi azi lumea istoricilor în tabere. Nu despre rolul benefic sau păgubos jucat de Rege este vorba în rândurile de faţă. Atât vreau să mai spun, nu ca o interpretare, ci ca un fapt concret, ca o realitate, că în 23 august 1997 stâlpii de pe marginea drumului Târgu Mureş -Reghin erau pavoazaţi cu drapele tricolore, aşa, ca până în 1989, la „sărbătoarea comunistă” a Zilei Naţionale ! Probabil, pentru a face sărbătoare din prezenţa, revenirea Regelui în ţară. Bine că acum nu mai sărbătorim şi prezenţa, revenirea tancurilor…

Am plecat din Târgu Mureş dimineaţa, pe la 10, pentru a fi punctual la întâlnirea cu AP, la intrarea în Reghin, dinspre Bistriţa. Atât de mult am insistat, atât de mult l-am rugat pe AP să-mi facă onoarea şi bucuria de a-mi fi oaspete, măcar pentru câteva ore, la căbănuţa mea de pe valea Gurghiului, acum numită Valea…Regilor (!). Desigur, regii României, care aveau în zonă, la Lăpuşna un aşa zis castel, de fapt , un conac, sau casă luxos amenajată pentru zilele când se organizau vânători regale. AP a dat curs invitaţiei, aşa că ne-am întâlnit la locul fixat. AP era însoţit de „lumina ochilor săi”, fetiţa pe atunci, de 6 ani şi 8 luni, Ana Maria şi de tânărul Nae Vaida şi soţia sa. Echipajul lui AP venea de la Bistriţa, unde fusese oaspetele familiilor Vaida şi Nistor, şi mergeau spre Bucureşti . Am pornit cu maşinile spre valea Gurghiului, eu, în faţă, urmat de AP. Am ajuns în curte şi înainte de a intra în casă, AP s-a îndreptat spre fântână, a scos o găleată de apă , şi-a răcorit faţa cu apă, apoi a băut din apa limpede şi rece. Toată întâmplarea de la fântâna din curte avea ceva ritualic. Era tot un fel de gest de primire, de ospitalitate, nu cu pâine şi sare, ci cu apă curată, limpede, rece , din fântână. Atât de firesc, de autentic s-a purtat AP în faţa acelei fântâni (în fond, în faţa izvoarelor ei) încât părea un om al locului, un fântânar care, isprăvindu-şi cu succes munca, îşi răcoreşte fruntea , îşi ostoieşte setea cu apa din izvoarele venite din munte, în fântână ! La întâlnirea cu AP a fost de faţă şi poetul din Târnăveni, Răzvan Ducan, invitat de mine la cabană, apoi, au venit dl Ioan Pintilie, preotul paroh de la Catedrala „Învierea Domnului”, aflată în construcţie atunci, şi dl Ioan Pop, din consiliul parohial. Am intrat în casă, AP s-a întins pe pat, să-şi odihnească picioarele. Noi, ceilalţi am stat câteva minute cu AP, apoi am ieşit în curte. AP a adormit-aţipit, cred că maximum un sfert de oră. Am revenit cu toţii în cameră, dl Nae Vaida a adus din maşină o casetă, am ascultat înregistrări cu muzică folk.. Au urmat apoi povestirile, amintirile lui AP, au fost abordate teme majore, realităţile triste ale momentului, din viaţa României, din viaţa românilor, apoi, despre Ardeal, despre starea de veghe pentru Ardeal, despre Basarabia, despre Strassbourg, despre prietenia lui AP cu lordul Finsberg.Am ieşit în curte, la masa pregătită cu de-ale gurii.AP a reluat amintirile sale, vorbele sale de spirit. Era atât de senin şi cald afară şi în suflete ! Am rămas la masa de afară, discuţiile au continuat. AP l-a rugat pe dl Nae să aducă din maşină „dosarele”. Dl Nae a venit cu două tomuri uriaşe, mult mai groase decât „Cartea cărţilor”, care avea să apară nu peste mult timp. AP ne-a citit pasaje întregi din dosarul „Titanul” (numele codificat de Securitate, al lui AP). Am mai întrebat şi noi, am comentat, dar nu prea mult, pentru că ar fi fost păcat să-l întrerupem pe AP, care ne fascinase. Se simţea bine, relaxat, înconjurat de munţi, de brazi, în aerul curat, proaspăt. La un moment dat, lector al „Titanului” a devenit Ana Maria, care citea cursiv la cei 7 ani neîmpliniţi. Când nu înţelegea sensul unui cuvânt, îl întreba pe AP: tată, ce înseamnă cuvântul cutare ? AP îi explica , Ana Maria asculta… Era atâta dragoste în ochii lor !… Vecina , tanti Felicia, coboară deluşorul, intră în curte şi pune pe masă un castron plin cu gogoşi aburinde, „prăfuite” bine cu pudră de zahăr. La munte, spre sfârşitul lui august, când se-ngână vara cu toamna, răcoarea coboară peste sat , o dată cu lumina zilei, care scade . AP ne anunţă că în câteva momente va pleca spre Bucureşti.Niciodată n-am suportat despărţirile, chiar temporare. Chiar în acel moment, când AP îşi anunţa plecarea, a început să mi se facă dor de AP, de Ana Maria , de însoţitorii lor.

În aceste vremuri de întuneric, de înstrăinare , de ură, toţi cei care vă iubesc, dragul nostru AP,vă recită versul lui Nicolae Dabija, care vă plăcea atât de mult: „Doru’ ni-i de dumneavoastră/Ca unui zid de o fereastră !”

Închei aceste rânduri chiar în zorii zilei de…23 august 2011. Se luminează bine de ziuă. Se anunţă o dimineaţă frumoasă, cu un cer senin, fără niciun nor!. Apare soarele, este cald şi bine în gândurile mele, înseninate de amintiri dragi ! Este o dimineaţă de 23 august, senină, frumoasă şi sărbătorească pentru sufletul meu, ca atunci, în copilărie, în anii ’50 – ’60 ai secolului trecut, sau, ca atunci, în 1997!

Ion Drăgan