”CU MORCOVI, CU VARZĂ, CARTOFI, PĂTRUNJEL”...

Duminică de toamnă, caldă, senină, spre sfârşit de octombrie. E 21 octombrie dar după cum e vremea, ziua pare una de vară târzie.

E ora 11. Merg să cumpăr pâine. Magazinul e la doi paşi de casă, chiar la intrarea în piaţa de cartier. Întotdeauna mă bucur când găsesc la pâine o ...codiţă rezonabilă, pentru că îmi place să zăbovesc preţ de câteva minute în magazin, în  mirosul de pâine proaspătă, prăjită, şi, la capătul aşteptării, să fiu răsfăţat de amabilitatea profesională a fetelor din spatele tejghelei! Ies din magazin. În dreapta, chiar la intrarea în piaţă sunt instalate corturile care adăpostesc „sectorul flori”. Este o bogăţie de forme, de culori, de parfumuri!

Categoric, e o duminică de răsfăţ olfactiv!  Mă hotărăsc pe loc să nu mă-ntorc imediat acasă, să pornesc la o plimbare în cartier, pe bulevard. Înainte de a ieşi în bulevard , trec în revistă „sectorul flori” şi dau o raită printre mesele din piaţă. Bogăţia, varietatea de produse şi de...mirosuri de legume şi fructe proaspete îţi încântă ochii şi simţul olfactiv!

Găseşti tot ce vrei pe mese! Munţi de varză,  gogoşari, ardei, ceapă verde, ceapă roşie, praz,  morcovi, hrean, mărar, pătrunjel, salată verde, spanac, roşii, vinete, dovlecei, dovleci de copt, struguri, mere, gutui. Este cu adevărat îmbucurător să vezi atâta bogăţie de produse! Bucuria este cu atât mai mare când constaţi că majoritatea covârşitoare a produselor este din producţie autohtonă, din grădinile producătorilor-vânzători! Şi, încă un motiv de mare bucurie şi de adus laudă şi mulţumiri lui Dumnezeu este că această recoltă bogată s-a făcut într-un an secetos, într-un an pe care toţi îl considerau catastrofal! Nimeni n-ar fi crezut că va fi atâta recoltă adunată din grădini, de pe câmp, din pomi, când aici, în oraş, prin iulie-august, peluza din faţa blocului era uscată, ba, chiar, pe porţiuni mari, iarba era pârjolită, dispăruse de tot, lăsând să se vadă pământul crăpat de uscăciune.

       „Eu cred că suntem un popor vegetal”! În iarna lui 1989 realitatea învingea metafora, dar, după explozia din decembrie, după dezmorţirea din plină iarnă, primul vers din poezia Anei Blandiana, „Eu cred”, s-a reîncărcat de semnificaţiile antedecembriste...

De aceea, eu n-am să descarc versul de sensul indus de autoare, dar, văzând mesele pline cu roadele câmpului, ale grădinilor,  ale livezilor şi ale...muncii oamenilor, aş mai adăuga un sens - nu e nou, ci doar „făcut” uitat! -  acela că suntem un popor care şi-ar putea asigura prin munca proprie, producţia de legume, fructe şi da, chiar şi producţia de  flori care înfrumuseţează masa românului, măcar la sărbători! Sigur, românului îi trebuie lângă legume, oarece bucăţică de carne! La capacităţile de creştere a animalelor, de prelucrarea a cărnii, existente cândva în România, acum am fi putut să şi exportăm! Îmi amintesc de nebunia de la începutul anilor ’90 cu pulpele de curcan din America, cu ficăţel de pasăre din Brazilia, cu grâul importat tot din America (la pachet cu „ciunga” ca bonus). A fost începutul  sfârşitului producţiei şi desfacerii pe piaţa internă a produselor agro-alimentare şi de carne-produse din carne, autohtone. Au dispărut „Avicolele”, crescătoriile de porci, inclusiv uriaşul Comtim.

Şi uite-aşa, încet, încet, românul a fost ajutat să uite să pună sămânţa-n brazdă, să ude grădinile pe timp de secetă cu aspersoarele alimentate din sistemul de irigaţii! A uitat să facă pâine, să  producă „lapte, carne, brânză, ouă” în propria gospodărie!

Toate acestea mi-au trecut prin minte în timp ce mă plimbam printre mese şi ochii se minunau de atâta belşug şi frumuseţe, iar sufletul meu  îi saluta respectuos, cu plecăciune,  pe toţi aceşti truditori ai pământului!

Ies din piaţă şi mă-ndrept spre bulevard.Pornesc din piaţă agale, cu plăsuţa de pâine în mână,  şi ajung pe bulevard. Ce minunăţie! După ce am fost în piaţa ca o grădină imensă, cu de toate, acum, pe bulevard, simt venind spre mine tot felul de mirosuri din „laboratoarele” -bucătăriile unde sunt „procesate” de gospodine, cumpărăturile din piaţă! De la ferestrele larg deschise ale bucătăriilor din apartamentele blocurilor coboară spre mine aburii ciorbelor, supelor, sosurilor! Se simte mirosul de ceapă fiartă-n supă, cartofii fierţi în ciorbă, bulion, usturoi, cimbru,  şi chiar „praful” de vegeta , sau mirosul frunzelor de pătrunjel presărate la gata. Sunt atât de pregnante mirosurile, că-mi vine să scot din plăsuţă pâinea, să rup un coltuc şi să-l „înmoi” în aerul cu miros de sos de bulion cu usturoi şi busuioc! Mă aud cântând...în gând cântecul lui neica Tudor al nostru, pe versurile Otiliei Cazimir: „Cu morcovi, cu varză, cartofi, pătrunjel/Cu sfeclă, cu ceapă, că toate-s la fel”!

Sunt în dreptul unui bloc cu 10 etaje. Oferta aromelor se diversifică! Coboară spre mine, vălurind, miros de cartofi prăjiţi, de carne friptă, de mici şi chiar de sarmale! Nu se putea să nu adulmec eu şi miros de prăjituri de casă, cu arome de scorţişoară, de vanilie! Dovleac copt, plăcinte cu mere, cremşnit, prăjituri cu arome de vişine, de prune!

Îndrept şi spre gospodine, spre toate gospodinele un gând plin de admiraţie şi respect! Cu siguranţă, în aceste blocuri nu locuiesc oameni pe care-i dau banii afară din casă! Sunt oameni care, poate nu-şi permit răsfăţul gastronomic decât duminica, dar atunci, ştiu să pună suflet, să dea gust bun mâncărurilor, ca o răzbunare parcă, pe gustul amar al vieţii de zi cu zi...! Păcat că pentru multe, foarte multe familii, mii, zeci de mii, se întâmplă ca  în calendarul gastronomic să nu existe niciodată o zi (cu arome) de duminică !

România întreagă mi se pare un imens bloc-vagon ceauşist, dar construit acum, după 1989, de (aşa zişii)  capitalişti, care, din dorinţa de a fi alături de popor,  şi-au construit în imediata vecinătate a sordidului bloc, un cartier (al Primăverii capitalismului) cu vile de lux.

Cu toată abundenţa de produse din această toamnă , pentru unele gospodine, mame, soţii, niciodată coşul zilnic nu va fi plin, măcar cu zarzavaturi,  ca în poezia Otiliei Cazimir: „S-a dus gospodina să ia zarzavat/Şi vine acasă cu coşu’-ncărcat/Cu morcovi, cu varză, cartofi, pătrunjel/Cu sfeclă, cu ceapă/Că toate-s la fel!”

Dar, poate cine ştie, acest popor vegetal va trece la acţiune şi va plivi buruienile care au năpădit ogorul acestei ţări în care clasa politică e...”varză” ! Sau „de porc”!  

                                                                                                                Ion Drăgan   

DEPROFESIONALIZAREA ROMÂNIEI

Strada Madona din Craiova anilor ’50 – ’60 ai secolului trecut era plină şi pe-o parte şi pe alta, de jos, de la intersecţia cu str Calomfirescu, până sus, la magazinul Englezu’, la intersecţia cu str Unirii, de felurite magazine, ateliere, prăvălioare. Găseai de toate, de la alimente, la croitorii, de bărbaţi şi de dame, de lux (croitoriile !), până la atelierul de lăcătuşerie al lui nea Sandu – minte - ngustă. Câteva repere: pe str Madona, colţ cu str Ioan Maiorescu era prăvălia lui Bonciu de unde puteai să cumperi cea mai bună pâine neagră din lume, caldă, bine prăjită, cu mirosul acela ...nu pot să-l „traduc” în cuvinte!. Vizavi,colţ cu str Matei Basarab era o mică alimentară, cu podeaua de lemn mereu  mirosind a bradolină. Aici găseai de toate. De toate însemnând (nu doar) bomboanele mele preferate, scoase din acele borcane –paralelipiped, vârâte cu „lopeţica” în cornete de hârtie, apoi  puse pe cântar, biscuiţii Eugenia, câteodată smochine, portocale, şi chiar marmeladă, de poftă, pentru că nu mă dădeam în vânt după ea, ci după felul tacticos în care vânzătoarea o tăia cu cuţitul (ca un satâr) de lemn, o lua din lădiţa de lemn şi o punea pe cântar. Mai sus, pe aceeaşi parte, era prăvălia lui nea Tomiţă Armăşescu, cu ziare, reviste, ţigări.De-aici îşi cumpăra tata ziarul „Înainte”, ţigări, şi mai stătea la o şuetă cu nea Tomiţă, cu alţi vecini . Cât vorbeau ei, eu ...mă cultivam! Citeam pe litere (la început, doar cele de tipar) titluri din Scânteia, Sportul popular. Când mă-ncurcam în ştiinţa cetitului, mai întrebam !. Lipit de tutungerie, era anticariatul soţilor Gheorghiu. Pentru mine, tutungeria şi anticariatul au fost primele biblioteci - săli de lectură pe care le-am frecventat. Câteodată, iarna, în vacanţe, dar mai ales în vacanţele de vară, venea de la Bucureşti, la bunici, Cucu, fiul accademicianului, literatului recent dispărut dintre noi (11 decembrie 2011) Mihnea Gheorghiu. Cucu nu avea mulţi prieteni pe str Madona, dar mă număram printre ei. Aveam acces restricţionat la cărţi, dar oferta rămânea oricum, generoasă. Când am mers la şcoală, în clasa I-a, citeam cursiv, datorită exerciţiilor de-acasă,  din tutungerie şi anticariat, spaţii puse generos la dispoziţia autodidactului din mine. Chiar vis a vis de anticariat era casa noastră. Mai sus de casa noastră era Ştefan , coaforul de lux. Avea o motocicletă Simpson şi o soţie blondă, Marga. Toată ziua repara la ea. La motocicletă. Din curtea unde ne jucam noi, copiii, îl auzeam strigând:Marga, adu sculele! Câteodată îi cerea asistentei Marga, sculele să lucreze femeile (la părul permanent !), nu sculele de reparat mult prea călărita-i motocicleta. Noi îi iubeam, pentru că nenea Ştefan ne mai plimba cu motocicleta, iar câteodată, când ne chema tanti Marga, intram în coafor, printre cucoanele vârâte cu capul în „coifurile” acelea imense, şi ne mai parfuma pe creştet cu doi trei stropi de apă de colonie. Şi mai era mai sus de anticariat o croitorie de lux, şi mai era şi nenea Brădeanu, bătrânul ceasornicar, şi nea Aniţa, care repara de toate, şi nea Sandu-minte-ngustă, lăcătuşul, şi un fotograf, şi un cismar, şi tocilarul Paulon care avea atelier pe str Matei Basarab, lângă Fântâna purcarului, şi croitorul Doancă, şi doctorul Creţu,... Şi mai era...şi mai era...Sunt doar o parte din „locaţiile de comerţ, producţie şi prestări servicii” pe care le puteai „accesa” în acele vremuri dacă te aflai pe strada Madona. Azi, au rămas toate în amintiri ! Oameni, meserii ! Sigur, timpul nu iartă ! Şi nici revoluţia ! Cea tehnico-ştiinţifică, desigur! Mulţi oameni s-au dus, luând cu ei şi secretele unor meserii, îndeletniciri, sau, dacă a avut cine să ducă mai departe indeletnicirea, aceasta a fost înghiţită de modernism. Firesc , natural ! Ce e nefiresc şi trist, este că s-a pierdut cu timpul şi ceva ce ar fi trebuit să nu se piardă: pasiunea, dragul de meserie, de îndeletnicire , lucrul cu drag, de drag, profesionalismul ! S-a întâmplat şi se întâmplă, DEPROFESIONALIZAREA ROMÂNILOR; A ROMÂNIEI. Şi când te gândeşti că această ţară „ştia, amărâta, să facă de toate”!

Mi-am amintit zilele acestea de comercianţii, prestatorii de servicii, meseriaşii de pe strada Madona din Craiova copilăriei mele, dar, generic, este vorba despre toate oraşele ţării, despre toate meseriile, meseriaşii,  profesioniştii  care azi sunt pe cale de dispariţie.Sigur, meseriaşii acelor vremuri ar fi astăzi total depăşiţi în meserie de tehnica avansată, de robotică, de IT, dar, repet, aveau acel drag, acea pasiune pentru lucrul făcut bine, de calitate ! Ce găsim azi, pe piaţa muncii şi a desfacerii produselor muncii, în meserii mai vechi, mai noi? Lucru de mântuială, „lasă-mă să te las”, „lasă mă, că merge-aşa”, incompetenţă, ”meserie, ce-ai cu mine, că eu n-am nimic cu tine”, înşelătoria, scamatoria, lucru puţin şi de mântuială, marfă românească de proastă calitate, furatul căciulii, oameni nepotriviţi în locuri (de muncă sau de conducere) nepotrivite.

 Ce mai funcţionează azi, pe lângă „dobânda, avocaţii şi rugina”? Cultul promovării nonvalorii şi terfelirea valorii, tristul, jalnicul, perdantul... profit al contraselecţiei !  

”Contraselecţia ne doare/E ca o crimă de omor/Pornită contra fiecărui/Şi împotriva tuturor”…

                                                                                                             Ion Drăgan