AMINTIRI DIN ŞI DESPRE TABERELE ŞCOLARE

       Căldură toropitoare şi la Târgu Mureş! Vipia a lovit vestul şi sud-vestul, de la Oradea la Craiova, dar coada ei a atins şi judeţe din centrul ţării.

Cum o fi acum la Craiova, unde sunt anunţate 37 de grade la umbră?

La mine în cameră sunt 27 de grade. Îmi prepar o doză de limonadă şi deschid (totuşi!) calculatorul! Deschid un site unde văd imagini live cu centrul Craiovei. E (căldură ca-n) pustiu! Nici ţipenie de om! Fântâna muzicală pare şi ea toropită de căldură. Nu funcţionează. Îşi ţine ascunşi, la…umbră, stropii  răcoritori şi jucăuşi. Unde să le dea drumul la joacă, în aerul încins, dogoritor? 

Privesc “peisajul” deşertic şi caut să-l schimb cu o “oază”, să-l mai răcoresc, prin forţa amintirii. Suprapun peste imaginea la zi, “în timp real”, imaginea unei clădiri impozante care exista chiar pe locul fântânii muzicale de azi.

Clădirea se afla cam la 50 m de casa mea, pe str Unirii colţ cu str Griviţa Roşie.  A fost demolată în urmă cu aproape 40 de ani, dar ea există în amintirile mele! Frumoasă, intactă, neatinsă de lama buldozerului, aşa cum arăta pe la jumătatea veacului trecut!

Istoria ei e mai veche, dar mă opresc în urmă cu aproape un secol, în 1919, când Librăria SOCEC  îşi deschisese la parterul clădirii, chiar pe colţ, al treilea sediu, după Iaşi şi Ploieşti. În 1949, în locul Librăriei s-a înfiinţat un…Lacto- Dorna, în prelungirea căruia, pe latura dinspre str Unirii fiinţa cinematograful “Apollo”, devenit “Timpuri noi” şi mai apoi, “Tineretului”. Prin anii ’50-’60, la cele două etaje ale clădirii funcţiona Şcoala de Muzică, devenită Liceul de Muzică.

       (Re)construiesc din amintiri, imagini dragi, de la începutul anilor ’60!

 …Aveam 9 ani când părinţii mei s-au gândit că e bine să merg într-o tabără, să plec de-acasă, din “cuibul” protector, fără ei, pentru prima oară. De-aici, din faţa Liceului de Muzică, noi, copiii de pe strada Madona, care mergeam în tabără în comuna Olteni (pe-atunci, în regiunea Braşov, azi, în judeţul Covasna), am plecat grupat, spre staţia autobuzului 1 Gară-Parc. Era o (foarte de) dimineaţă de vară când am pornit spre gară, încă somnoroşi, Claudia, Nina, Dorel, Dan, Beno, Florin şi eu, însoţiţi de părinţi. Aici, ne-am întâlnit cu Gabriela Popescu, profesoara care ne-a (pre)luat în grija sa, cu bagaje cu tot. Am ajuns la Bucureşti, în Gara de Nord. O vedeam prima dată. M-a copleşit. Mi se părea imensă. Şi frumoasă! Din sala de aşteptare priveam pe geam la fântânile arteziene care-şi trimiteau stropii răcoritori, purtaţi de adierile-mângâierile aerului până pe pervazul ferestrei. Am stat în gară câteva ore în aşteptarea “legăturii”.

Ne-am urcat în personal. Era aproape de miezul nopţii când, cu ochii cârpiţi de somn, am coborât din tren , într-o gară micuţă, cu o sală de aşteptare  luminată de un bec chior şi unde mirosea a DDT. Mirosul…specific din compartimentul de tren era…parfum pe lângă mirosul de DDT! N-am stat mult timp aici şi am fost “încărcaţi” într-un autobuz care răsărise din întunericul nopţii, chiar în spatele gării. Am ajuns în tabără. Am dormit cu toţii într-un dormitor mare, neocupat. A doua zi eu am fost repartizat cu Beno, într-o cameră cu alţi 4 sau 5 băieţi. M-am certat cu Beno preţ de câteva minute, când ne-am ales paturile. Ne-am împăcat, şi după ce ne-am aşezat în ordine lucruşoarele, ne-am apucat să scriem prima carte poştală, că am ajuns cu bine. Aşa promiseserăm părinţilor! “Dragă mamă şi tată, am ajuns cu bine. Stau cu Beno în cameră. Aici totul e bine. Eu sunt cuminte. Nu vă faceţi griji….” În mare, cam asta am scris în prima mea carte poştală expediată. Eram mândru că puneam în cutia poştală a taberei prima mea corespondenţă, dar mai puţin mândru că am scris cu creionul! Am vrut eu să-mi iau stiloul  cu mine dar ai mei nu m-au lăsat: “nu iei stiloul la tine, că poate rămâi fără el pe-acolo, şi îţi pare rău apoi, că e cadou de la unchiu’ Gheorghe de la Sibiu!” Îmi amintesc că de-abea mi-a ajuns spaţiul să scriu, deloc aliniat, deloc caligrafic, deşi, îmi propusesesm să scriu frumos! “Să scrii frumos, că o să vadă cartea poştală toată lumea şi Vera (vecina şi mai apropiata mea colegă de clasă). Să nu ne faci de râs”! Ai mei îmi puseseră în bagaje şi câteva cărţi poştale (cu timbrele aferente!), să le scriu despre cum e în tabără, cum e mâncarea, dacă sunt cuminte, dacă iau haine mai groase când e mai rece, “că aşa e la munte”, dacă ascult profesorii (păi, cum altfel!?), etc... M-am conformat şi “raportam” des despre prima mea ieşire în lume, fără părinţi, despre cum mă descurcam acolo, singur, fără a fi înconjurat de grija şi dragostea părintească, dar, nu  le-am scris alor mei în cărţile poştale despre idila mea, de altfel, nevinovată, cu o fată frumoasă, din Bucureşti, mai mare decât mine cu vreo 3 ani! În schimb, când am ajuns acasă, Beno m-a pârât alor mei şi i-a “relatat” Verei (o plăcea!) cu lux de amănunte despre prietenia mea cu fata din Bucureşti. Iar m-am certat cu Beno, dar n-a durat mult!  

       “Joacă, joacă, joacă, băiete, că eşti frumos ca un castravete/Şi jocul nostru este format, dintr-o fată şi-un băiat”. Şi uite-aşa, prins în copilăreasca horă, ca într-o Ciuleandră pentru copii, am simţit cum o fată frumoasă îmi înconjoară gâtul cu batistuţa, ca la Periniţa adulţilor! Am mai stat noi înlănţuiţi aşa, şi cu alte ocazii pe care ni le-am creat, dar am profitat şi de serile dansante când dansam împreună, pe terasa conacului, alături de perechile mai mari, chiar liceeni. Dansam e un fel de-a spune. De-abea atunci învăţam şi noi să dansăm tango, luându-ne după perechile mai mari sau după profesori. Dansul era pretextul…oficial ca să ne ţinem de mână, să stăm îmbrăţişaţi în văzul lumii!

O, dar câte ar fi de spus, de amintit despre “taberele de pionieri şi şcolari” în care…socializam” noi, copiii acelor ani! N-am să uit niciodată acea seară minunată, trompetele sunând, careul festiv,  “salut voios de pionier!”, coborârea drapelului taberei, apoi, primul foc de tabără, cântece, recitări, scenete,  schimbul de adrese, promisiuni de revedere, etc!

“La revedere tabără dragă/La revedere, noi plecăm/Să ştii tu dragă, ce rău ne pare/Şi cât de mult noi regretăm/Tovarăşii profesori, cei care ne-au condus/Le mulţumim din suflet/Adio şi ne-am dus!”.

Am fost apoi, în multe tabere, prin ţară, dar acea primă ieşire în lume, de unul singur, fără părinţi şi printre atâţia copii, n-am s-o uit niciodată!

Probabil că nici domnia ta, dragă cititorule, n-ai uitat şi nu vei uita vreodată acei ani ai copilăriei, taberele, primele idile, prieteniile legate, drumeţiile, excursiile, distracţiile,jocurile, cântecele, năzbâtiile, vopsitul somnoroşilor pe faţă, în somn, cu pastă de dinţi, cu cremă de ghete, bătăile cu perne, şi atâtea altele…!

Sigur, vorbesc aici despre cei care au copilărit înainte de 1989, pentru că după aceea, treptat, interesul maturilor responsabili cu organizarea şi funcţionarea taberelor, dar şi interesul copiilor pentru petrecerea timpului liber din vacanţe în tabere, a scăzut drastic. Vremurile s-au schimbat. Şi nu în bine pe de-a-ntregul! “Taberele de copii, şcolari şi studenţi” sună…îmbătrânit, demodat, perimat, dar spiritul acestor adevărate instituţii rămâne…tânăr! Taberele de stat, căci despre ele vorbesc, au fost şi ar mai putea fi cu adevărat părţi componente, active, eficiente, în prcesul de învăţământ şi educaţie.

       Înainte de 1989 existau în România peste 200 de tabere de pionieri şi şcolari, la munte, la mare, în locuri pitoreşti, în locuri încărcate de istorie. Nu exista judeţ să nu aibă două-trei sau mai multe tabere. S-a cam ales praful! Nu ştiu dacă mai există jumătate dintre ele! Unele clădiri care găzduiau taberele, precum şi terenul din jur au fost revendicate ori vândute pe nimic, alte tabere au fost desfiinţate, dezafectate, supuse degradării. Din ce în ce mai puţini bani alocaţi. Din ce în ce mai puţin interes.  Taberele de stat nu mai au căutare! Concurenţa, taberele private, le-a aruncat într-un trist şi nemeritat con de umbră. De atâta umbră, taberele de stat au prins igrasie, mucegai. Preţurile în taberele de stat, câte mai există, nu sunt mari, dar când venitul familiei e sub nişte limite, par mari!

Şi mai e ceva: chiar dacă părinţii, prin eforturi, ar dori să-şi trimită copiii în tabere de stat, condiţiile precare de-acolo  îi opreşte.

       Câţi copii de ţărani îşi permit luxul unei vacanţe într-o tabără de stat, privată, de lux?

Câţi dintre copiii din orfelinate ajung în aceste tabere, de stat sau private?

        Câţi adulţi se mai gândesc la aceste tabere şcolare, să le facă accesibile şi săracului şi bogatului, să le “rentabilizeze”, să le reabiliteze, să le modernizeze, să le facă atractive?

Câţi dintre adulţi îşi mai aduc aminte că au fost şi ei copii şi că azi, în România, nu toţi copiii primesc drept cadou, de la părinţi, la sfârşit de an şcolar, un bolid pe patru roţi sau o excursie cu destinaţii exotice?

…Dimineaţă  caldă şi senină de vară, prefigurând arşiţa amiezii, căldura toropitoare, zăpuşeala care se revarsă spre seară, până târziu, în noapte. Se-aude sunetul unei trompete. E trompetistul de serviciu pe tabără, sunând deşteptarea. Dar, ce se-ntâmplă? În locul mobilizatorului, veselului “Scoală-te, scoală-te…”, se aud acum sonorităţi grave, solemne: “Deşteaptă-te, române…”! Copilul pune atâta suflet în trompetă, atâta înţelepciune şi convingere în tonul devenit imperativ,  că sunetul se amplifică, dorind parcă să fie auzit (şi asumat!) de toţi românii…!  

                                                                                                                     Ion Drăgan  

(CÂND) SE VA DESCHIDE CASTELUL FER (M) ECAT ?

Respect opiniile unor craioveni , nemulţumiţi de timpul (crizei economice) şi mai ales de spaţiul(de la marginea Craiovei) în care s-a ivit Parcul Tineretului, dar, eu, unul, cred că apariţia Parcului în „peisajul” de azi al urbei, dominat de volume din beton, sticlă, termopane, ori…pagode, turnuleţe, creneluri, este una benefică, având pe termen scurt, mediu, şi mai ales lung, efect arhitectural-ecologic şi mai ales, civilizator,  remodelator de atitudine civică. Susţin această  opinie bazându-mă pe un argument puternic, trainic, şi anume, vocaţia construcţiei pentru comunitate, exercitată, transpusă în faptă. Nu este puţin lucru, într-o vreme a demolărilor. De toate felurile…
Ignor deliberat conotaţiile, motivaţiile, conjunctura , argumentele politico-electorale care, în opinia multor craioveni, au făcut posibilă realizarea proiectului. Dincolo de toate acestea, unele reale, altele mai puţin, dincolo de trecătoare - oricum ! -  orânduiri, interese, întocmiri, (în)tocmeli politice, rămâne CONSTRUCŢIA . Construcţia pe termen lung, în folosul comunităţii. Aşa cum, păstrând proporţiile, azi, după 20 de ani , nimeni nu condamnă , nu înfierează cu mânie…capitalistă, existenţa metroului, pentru că, nu-i aşa, a fost proiectat, construit din ideologia partidului unic. Desigur, şi atunci, şi acum, „deconturile” au fost şi sunt scumpe, dar, în orice regim politic, de orice construcţie,  de  „amortizările” ei,  de beneficiile investiţiei , vor beneficia multe generaţii. Desigur, dacă viitorimea, clasă politică şi societate civilă, vor şti să le păstreze depolitizate, adică doar să…le gospodărească. Politicieni sau nu, oamenii trec, orânduirile - niciuna perfectă ! -  se schimbă ciclic, iar în cazul de faţă, Parcul Tineretului rămâne …în grija viitorimii. Prezentul Parc a fost şi el viitor (pe planşeta arhitectului) care va deveni trecut.  Dincolo de jocul de cuvinte transpare încărcătura  reală. Reperul este istoria, care, se repetă benefic, de această dată, la mai bine de 100 de ani, mai exact, 107 ani ! Tot într-o anumită conjunctură politico- socio- economico –culturală (pentru unii, bună, profitabilă, pentru alţii, mai puţin), tot la o margine, pe-atunci, de Craiovă, în buza Romaneştilor, arhitectul peisagist E. Redont înnobila oraşul, oamenii lui, indiferent de etnie, nu-i aşa, cu bijuteria numită Parcul Romanescu, după numele vrednicului de amintire edil. „Nu ştiu alţii cum sunt, dar , eu, când mă gândesc la” Parcul Romanescu – Bibescu-Poporului, nu caut să-i cunosc istoria din perspectiva, conjunctura politico-socio-economică a Craiovei începutului de secol 20.Este specialitatea politologilor, sociologilor, istoricilor care privesc din perspectiva preponderent profesională şi doar tangenţial „văd” esteticul, frumosul , utilul construcţiei. Eu, unul, văd Parcul Poporului doar cu ochii sufletului ! Ca mine gândesc toţi cei ce se bucură , şi se vor bucura să poarte în suflet, pe suflet, bijuteria arhitectonică, acest loc perfect pentru loisir, ca să rămân în spiritul limbii arhitectului autor. Desigur, am minimalizat, spunând doar loisir. Pentru mulţi, foarte mulţi craioveni, Parcul a însemnat şi înseamnă mult mai mult…
Aşadar, iată că la 107 ani de la momentul inaugurării Parcului Romanescu-Bibescu-Poporului, s-a inaugurat Parcul Tineretului, într-un fel, şi păstrând proporţiile, o reeditare , o „updatare”  a bătrânului Parc, iată, venit spre noi, din „viitorul” planşetei, străbătând „ trecutul şi prezentul” celor 107 ani…!
Bătrânul Parc are de-acum, benefic, o „concurenţă pe profil”! Pe amândouă le-aş pune sub semnul generic al unui titlu din Hemingway: „Un loc curat şi bine luminat” !  Uite că nu numai prin oraş, prin centru există lumini, civilizaţie! Luminile celor două parcuri, unul ivit la periferia Craiovei începutului de secol 20, celălalt , la periferia Craiovei zorilor mileniului 3 se salută, prinzând în luminile lor, vârfurile, turnurile câte unui zgârie nori ivit prin centrul civic şi civilizat, unde copiii nu fac pipi pe gazon…
Sunt două Parcuri frumoase şi atât de necesare Craiovei, craiovenilor, indiferent de etnie ! Purtarea de grijă trebuie să fie egală, chiar dacă le despart 107 ani de la inaugurare. Obiectiv şi la obiect. Bijuteria din aur verde, Parcul Poporului, are  şi câteva  pietre preţioase, care-i sporesc frumuseţea, strălucirea, valoarea.Vecine, două câte două, Casa Bibescu  - Teatrul de vară şi Podul suspendat – Castelul fermecat. De la începuturi, GdS a găzduit materiale informative, SOS-uri, atitudini, vis – a vis de starea deplorabilă în care se aflau şi se află, mai ales, Teatrul de vară şi Castelul fermecat. Din consolatoare şi totuşi, tristă fericire, cele două nu au fost  demolate fizic de buldozere dar, parcă mai trist, mai dureros decât să vezi o lamă de buldozer prefăcând o construcţie într-un morman de moloz, este să vezi cum buldozerul uitării, ignoranţei, lipsei de interes (general) lucrează tăcut , încet, la degradarea, la transformarea în ruine a acelei construcţii.  Aceste construcţii părăsite, abandonate, au totuşi, sufletul lor ! E păcat, mare păcat ! Sunt triste, bolnave şi abandonate, aceste clădiri, ca nişte copii ai nimănui, precum mai vedem pe-aici, pe la noi.  Să nu ne pierdem speranţa că părinţii risipitori se vor întoarce la copiii lor. Poate că este nevoie de o judecată solomonică, să vedem cine este părintele adevărat al copiilor aflaţi în suferinţă şi cu tăişul sabiei – lamei buldozerului uitării deasupra capului. Părinţii adevăraţi sunt cei ce-şi vor exprima prin fapte dragostea pentru ei. Adică pentru copii.  Concret, cei ce vor reda circuitului firesc, Teatrul de vară, unde s-ar putea întâmpla din nou, educaţie prin artă şi cultură, şi Castelul fermecat , care, în urma unui test de rezistenţă la cutremur, şi posibile lucrări de restaurare, de consolidare, şi-ar putea desfereca porţile, fie printr-un management  comercial-economic (bar, restaurant, club), sau management cultural (muzeu, sediu de manifestări de la ştiinţă la cultură), sau, de ce nu, management educaţional ( grădiniţă pentru copiii din zonă). Am pus m-ul din cuvântul „fermecat” din titlu în paranteză pentru că vine exact de la management. El există, dar , parcă n-ar fi.  Rămâne să se facă simţit .De la Castelul ferecat la Castelul fermecat este doar un pas. Ca să fie făcut , este nevoie doar de iubire !  Pentru oraş şi oamenii lui, trecuţi, prezenţi şi viitori !
                                                                                                                                     Ion Drăgan