DE PRIMĂVARĂ

       Idele lui Marte 2013. Afară ninge...răzvrătit! Cohorte de fulgi de zăpadă, comandate de puternicul generalissim viscol, au pus de un complot împotriva proaspăt instalatei (calendaristic) la putere, primăvara! Iarna a pus  stăpânire „temporar şi pe alocuri”, pe teritorii mai ales din nordul şi nord-estul ţării, dar, în 2-3 zile, primăvara va începe contraatacul decisiv, care se va încheia cu victoria...astronomică din 21 martie! Bucuria victoriei va umple pomii de muguri, de flori, de păsărele cu trilurile lor minunate! 

La renaşterea Naturii sunt şi oamenii părtaşi, dornici şi ei de primenire, de renaştere în suflete a mugurilor speranţei, a florilor binelui, păcii, iubirii!

Primăvara, mereu anotimpul renaşterii-reînvierii Naturii (umane), când Cerul coboară  peste noi, temeiuri de speranţă şi iubire!

Primăvara, mereu anotimpul Bunăvestirii Naşterii Mântuitorului!

Primăvara, mereu anotimpul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos!     

       Afară s-a înteţit vântul. Ninge viscolit. Ce poţi să faci pe o aşa vreme? Să-ţi încălzeşti, să-ţi luminezi sufletul cu amintiri din cel mai senin anotimp al vârstelor omului, copilăria! Da, e nostalgie, amintire, dar şi terapie! Anti tristeţe şi anti rid! Desigur, vorbesc aici despre zbârciturile sufletului, care pot apărea atunci când nu hrănim sufletul cu îndeajuns de multă iubire, cu mult bine şi frumos, când vremea şi vremurile sunt potrivnice! Or, în aceste vremuri de criză de toate felurile, de la cea morală la cea economico financiară nu ne putem lăuda cu un excedent de frumos, de bine, de iubire! Niciodată nu e îndeajuns de multă iubire, nu e atât de mare prisosul de bine, de frumos în lume încât sufletul să nu se rideze şi să nu prindă din urmă trupul, care îmbătrâneşte, firesc, cu fiecare zi ce trece!

Aşadar, arta, muzica venită din copilărie, pe aripile amintirilor, este ca un exerciţiu de înviorare!  Este ca o gimnastică de întreţinere a tinereţii fără bătrâneţe a sufletului de copil din fiecare dintre noi! N-aş vrea să se înţeleagă că doar pe  muzica (amintirilor din copilărie  a) unei anumite perioade istorice, politico-economico-sociale se poate exersa acea gimnastică de întreţinere a sufletului de copil. În orice vreme, şi, mai ales, în orice vremuri, copilăria nu poate să fie decât senină, curată, bogată în simţiri, în trăiri!

       „În pădurea verde/Veselie multă/Cu băieţi şi fete/Cântă cucul, cântă/ Cu-cu, cu-cu, a, ha, a, ha/Odiridi, odirididina, odirididina, uha!”

...Anii ’60. Cam în preajma Blagoveştenelor, „când începe să bolborosească mielu’- n iarbă”, noi, elevii din corul şcolii repetam de zor această veselă mazurcă. Sala de muzică era „tapetată” cu tablouri din care „asistau” la repetiţiile noastre, Beethowen, Bach, Mozart, etc. Parcă erau vii! Aşteptam să „ne sufle”, când ne mai încurcam la exerciţii de solfegiu. Aş! Nu venea dinspre ei niciun...sunet! Unii erau color, alţii în alb- negru, unii cu peruci cârlionţate, alţii fără, unii mai zâmbitori, alţii mai severi. Ne priveau fix, unii frontal, alţii din semiprofil, după cum îi încremenise întru satisfacerea curiozităţii vizuale a posterităţii, vreun pictor ori vreun  fotograf.

Privind cu ochii sufletului la toate aceste tablouri, mai adaug unul,  pe care îl aşez în rând cu cele ale marilor muzicieni ai lumii, pentru că el, dragul, dedicatul profesor de muzică Boris Chelaru, cu nesfârşită dragoste de muzică şi de elevii lui, ne-a deschis ochii de copii pe aceste portrete de compozitori şi mai apoi, ne-a sensibilizat auzul spre a auzi (de fapt, a asculta) muzicile create de ei! Sub bagheta lui am exersat, am cântat, am învăţat teorie muzicală, dar, mai ales, am învăţat să iubim muzica, am  început să (de)prindem  tainele, frumuseţile muzicii!

       „Am aflat o veste mare/Spune repede, ce veste ştii/În curând dăm o serbare/O serbare, ce frumos va fi (...) Eu am scris o melodie/Plină, plină de-armonie,/Ascultaţi ce melodie/ Dolce, dolce, mezzoforte şi sforzando/Piano, piano, pianisssimo(...)Şcoala noastră ne-ncetat/O iubim mai avântat/Ea ne-ajută să-nvăţăm/Noi cu dragoste  cântăm”.

Mazurca şi „Repetiţie pentru concert” (Mozart), cântece din care am citat aici, şi atâtea altele, învăţate acum 50 de ani la şcoală, nu le-am uitat nici azi! Cum n-am uitat nici minunatele spectacole ale şcolilor Craiovei,  ţinute pe la sfârşitul lunii mai, aproape de vacanţă, la grădina de vară a cinematografului „Patria” de pe str Unirii! Îmi amintesc  cu cât drag participam noi, elevii de la Liceul Nicolae Bălcescu” (actualul Colegiu „Carol I”) la repetiţiile dinaintea acestor spectacole, motivaţi de „duelul” muzical cu eternii rivali de la Liceul (Colegiul) „Fraţii Buzeşti”!

       Citesc într-un ziar, pe net, despre succesul celor 40 de...ucenici într-ale învăţăturii de carte de la Colegiul „Carol I” din Craiova, care s-au calificat la Olimpiadele Naţionale 2013, la diferite materii!.

       Azi m-am întâlnit cu Vlad, nepotul meu, care mi-a spus, cu mândrie, că „trupa” de olimpici a Colegiului unde învaţă el a dat mai mulţi elevi care vor merge la Naţionale, decât Colegiul concurent. Ce concurenţă benefică, între elevii celor mai prestigioase Colegii mureşene, „Al Papiu Ilarian” şi „Unirea”!Succes tuturor, la Olimpiadele Naţionale 2013 care se vor ţine în diferite oraşe ale ţării, între 2 şi 6 aprilie! Scriu despre Craiova şi Târgu Mureş pentru că-mi sunt cele mai dragi, dar copii olimpici, evident, se găsesc în toate şcolile ţării!

       Oricât de înnorate, întunecate, friguroase, viforoase sunt...vremurile în care copiii de azi îşi trăiesc (din ce în ce mai) prescurtata lor copilărie, şi în ciuda robotizării, cybercivilizaţiei, atrofierii inteligenţei şi sensibilităţii emoţionale, copiii de azi nu vor uita, cum n-a uitat niciun copil, niciodată,  să caute, să găsească şi să păstreze în amintiri seninul copilăriei, oricât de mulţi şi trecători nori ar traversa cerul ei! Pentru că, nu-i aşa, privirea curată de copil, ştie să vadă seninul de dincolo de nori!

                                                                                                                 Ion Drăgan

DESPRE VACILE DE PALILULA ŞI DESPRE BIVOLIŢA MELOMANĂ

       M-am săturat să aud-citesc despre carnea de cal amestecată cu carnea de vită, despre laptele toxic, etc. M-am săturat de scandalurile în care au fost târâte aceste blânde animale! Ca să-mi eliberez gândurile de ecoul stăruitor şi zgomotos al acestor scandaluri, dau la minim volumul lor şi măresc  sonorul...amintirilor!

       ...Iaurgiuuu, iaurgiuuu! Şi azi îmi stăruie în auz, limpede, acest ...ecologic strigăt - „promo” de  acum 54-55 de ani, care se auzea sâmbăta dimineaţa, devreme, pe strada Madona Dudu din Craiova!. Când se auzea strigarea iaurgiului, gospodinele ieşeau în stradă, în faţa caselor, cu oale, cu cratiţe şi cu bănuţii în buzunarul capotului de casă. Iaurgiul punea cobiliţa jos şi cu un „satâr” din lemn tăia şi scotea din garniţă bucata de iaurt care tremura...apetisant! Cum intra-n casă cu iaurtul, mama punea apă la-ncălzit, pentru mămăligă. Mămăligă caldă cu iaurt era „specialitatea” mea preferată! Ca şi laptele, ca şi brânza!

Cu laptele e o poveste. Ai mei cumpărau pentru mine lapte tocmit. Tot aşa, o dată pe săptămână venea cu lapte la Craiova, Leonica, o ţărancă din Palilula. Mi-era tare dragă, pentru că mă-nvăţa cuvinte italiene! Era măritată-n Palilula dar se trăgea din Italieni (uzual, Talieni) sat întemeiat de imigranţi italieni pe la începutul veacului XX . Leonica venea cu RATA până la Craiova, în spatele Bisericii Madona Dudu. De-aici mai era puţin de mers până la noi acasă. Când pleca mai departe, la alţi clienţi, Leonica punea oblanicul pe creştetul capului iar pe oblanic fixa garniţa cu calupuri de brânză. Într-o mână ducea garniţa cu lapte acoperită cu capac de lemn. Îşi găsea un echilibru...foarte stabil ?!, apoi pornea la drum într-un ritm alert!.

        Într-o zi, din întâmplare,  nu ştiu cum, am aflat „pe surse”, din discuţiile colaterale ale celor mari, că „laptele de Palilula” nu e de vacă, ci de bivoliţă! Cum adică, nu e lapte de vacă, se-ntreba copilul de 5-6 ani care eram? Păi, mai e vreun animal care dă lapte? Apoi am aflat o grozăvie şi mai mare! Bivoliţele sunt nişte vaci uriaşe, cam de două ori mai mari, sălbatice şi negre! Ca orice copil, speriat fiind cu pisica neagră, asociam bivoliţele cu ceva rău, negativ, urât. Am declarat pe loc grevă! Ai mei au încercat când cu binişorul, când mai răstit să mă convingă că laptele de bivoliţă are vitamine mai multe ca laptele de vacă şi că toţi copiii trebuie să bea lapte de bivoliţă, ca să crească mari şi voinici. N-am cedat presiunilor...conducerii! Ai mei au renunţat la Leonica şi au tocmit-o pe Victoriţa de la Bucovăţ  care-şi botezase vaca...Victorina!  

       Toate acestea i le-am povestit Maiei. I-a plăcut, pentru că i-a înflorit un zâmbet în colţul gurii, perfect armonizat cu zâmbetul care i se citea uşor în ochi. Peste câteva clipe am avut surpriza (plăcută, totuşi!) să constat că nu-mi zâmbea doar mie! Zâmbea şi  propriilor ei amintiri, provocate de amintirile mele!.

Ardeleneşte, cu glas blând, cu vorbă rară, Maia a început povestioara ei, o povestioară frumoasă şi adevărată...

       ...Eram mai măricică un pic, aveam 9-10 ani, şi în vacanţa de vară mergeam din când în când, câte două trei zile, la bunicul matern, în comuna Cetatea de Baltă, aflată la 12 km de Târnăveni. Pentru că doamna Toth, taxatoarea, mă plăcea, mergeam gratis cu autobuzul până la cap de linie, la Adămuş. De-aici luam trenul (2 lei) şi la a doua staţie era Cetatea. Moşu’ mă iubea tare! Se bucura când mă vedea că intru pe portiţă şi-i spunea bunicii: tu, muiere, la copila asta i-o fi foame; ia pune tuciu’ de mămăligă! Ograda era plină de orătănii. Punea ochii pe un pui mai mare din bătătură şi cu o plesnitură dibace, de dresor de circ, prindea cu corbaciul puiul hărăzit să ajungă în acea zi tocăniţă, mâncarea mea preferată!

       Dar, să-ţi povestesc despre bivoliţe. Moşu’ avea trei bivoliţe. Odată mi-a zis să le iau şi să le duc la păscut. Mi-a zis să am grijă când trec Târnava să nu le las să se oprească nicio secundă în apă că nu le mai scot de-acolo, pentru că le place foarte mult să se scalde. Am pornit  hotărâtă să trec repede Târnava. Firavă cum eram, n-am reuşit să le trec repede apa, aşa că s-au bălăcit acolo până după amiază. Târziu, cu greu am reuşit să le scot şi le-am dus acasă. La muls, nimic! Ce lapte să dea dacă toată ziua au stat la...ştrand şi n-au mâncat nimic? Moşu’ şi-a dat seama ce s-a-ntâmplat, cu toate că eu l-am asigurat că şi eu şi bivoliţele am fost cumiiinţi! Nu m-a certat, dar nici cu bivoliţele nu m-a mai trimis!

 Dar, să-ţi mai spun ceva nostim despre bivoliţe! Două dintre ele erau chiar...cooperante când era vorba de muls. Stăteau cuminţi în grajd şi se lăsau mulse fără probleme. A treia însă,  nu se lăsa mulsă în grajd, lângă surate, în ruptul capului! Trebuia să meargă în spatele grajdului, să se aşeze pe gunoi! Dar nu era de-ajuns! Moşu’ trebuia să-i fluiere cântece de joc din repertoriul care se cânta la horele satului, învârtite, haţegane!

Tot am vorbit de bivoliţe şi mi s-a făcut dor de o ulcică de lapte de bivoliţă!

       O ascult pe Maia şi îmi înfloreşte şi mie un zâmbet în ochi şi-n colţul gurii!

Cred că ne e dor la amândoi de copilărie, Maia!  Cred că ne e dor de noi, copiii care am fost odată! Şi care suntem şi azi! Numai că stăm cuibăriţi acolo, în adâncul sufletului, unde e senin şi cald, şi unde ne străduim să nu ajungă grijile, nevoile, tristeţile vieţii de zi cu zi! Din când în când ieşim din „carapace”, ia, uite, să mai mângâiem măcar cu o amintire, animalele „din juru’ căşii”, ajunse subiect de scandal...

       Tehnic vorbind, ca să zic aşa, este destul de greu ca Maia să bea măcar o ulcică de lapte de bivoliţă şi eu să repar simbolic greşeala de a fi refuzat demult, în prima copilărie, acest aliment valoros. E adevărat că laptele de bivoliţă (încă) n-a ajuns în...gura presei, ca subiect...gras de scandal, dar  motivul e temeinic: acest produs, practic nu (mai) există pe piaţa internă! 

Iată câteva date...seci care conturează o jalnică realitate. În 1989, în România existau 228.000 de capete de bivoli şi bivoliţe. Acum mai sunt cca 35.000. Ce e şi mai trist este că acestor 35.000 le revin pe cap de animal, foarte, foarte  puţine capete umane care se mai gândesc, le mai poartă de grijă acestor bivoli şi bivoliţe! În lume, situaţia e alta!       

În Anglia, bubalinele sunt bine văzute! Englezii n-au a se teme de „imigrantele” de la noi! Imunitatea ridicată a acestora le fereşte de pericolul transmiterii TBC-ului uman!. La fel de bine sunt „văzute” aceste animale şi în Germania, Spania, Franţa. Ca să nu mai vorbim de Italia! În 1965 în Italia erau 35.000 de capetede bivoli şi bivoliţe Azi sunt cca 350.000!

      

                                                                                                                        Ion Drăgan

ACELAŞI JOC

       Păstrez  printre amintiri, imagini din anii’50-’60 ai secolului trecut cu copilul care eram, cu jocurile copilăriei, cu “hoţii şi vardiştii”, cu “şotronul” şi atâtea altele!

Puţin mai jos de casa mea era vopsit pe asfaltul trotuarului, cu vopsea galbenă, un soare stilizat. În…nucleul astrului, de fapt, aria cercului format de liniile închipuind razele, scria cu litere de tipar, “VOTAŢI SOARELE !”. Ce ne-am gândit noi, copiii? Să facem economie la cretă! Am desenat cu creta pe asfalt şotronul şi am folosit drept căsuţă rotundă, în capul şotronului, chiar însemnul electoral! Când ne era joaca mai dragă şi mai nevinovată, se apropie de noi un nene înalt de nu se mai termina! Avea un costum maro închis şi purta o pălărie cu boruri late. Vestimentaţia îi dădea un aer posac, mohorât, dar toate acestea erau nimic pe lângă glasul lui profesoral- drastic-gutural, care ne-a băgat în sperieţi. Cine v-a-nvăţat pe voi să jucaţi şotronul, să călcaţi, să vă zbenguiţi în soare? Care din părinţii voştri? Păi, nimeni, nene, noi, singuri, aşa! Bine, gata cu joaca aici! Dacă vă mai prind, vă notez în carnet, că ştiu unde învăţaţi şi o să aveţi nota scăzută la purtare, bla, bla! Ne-am împrăştiat care încotro. N-am mai tropăit pe capul ocupat de slogan, al şotronului nostru devenit ad hoc, agent electoral. Pentru noi,cercul galben era doar o parte dintr-un joc! Interzis. De cine? De un nene rău. De ce? Nu ne interesa!. Eram…apolitici! Ce ştiam noi, copiii, despre alegeri, despre campania electorală, despre soare ca agent electoral, despre “Votaţi soarele, votaţi FDP”, despre “afişele” colorate cu vopsea galbenă, “desenate” direct pe trotuarele, zidurile, gardurile oraşului?...

       …În 27 februarie 1948, la trei zile de la dizolvarea Adunării Deputaţilor, se înfiinţează FDP (Frontul Democaţiei Populare), o alianţă făcută în scop electoral, între Partidul Muncitoresc Român (partid rezultat în urma fuziunii Partidului Comunist cu Partidul Social Democrat), Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară. În 28 martie 1948 au loc alegeri pentru constituirea noului Parlament al României, numit de-atunci până în decembrie 1989, Marea Adunare Naţională. Succesul FDP este zdrobitor: obţine 405 mandate din totalul de 414!  În procente, 93,2%. Celelalte 11 mandate revin ”democratic” simbolicei opoziţii:7 mandate PNL-Bejan, 2 mandate PŢD-Lupu. Primul act de importanţă majoră adoptat în MAN a fost votat în 13 aprilie 1948: noua Constituţie a Republicii Populare Române. Noua Constituţie era inspirată de cea din 1938, elaborată de A.I Vâşinski, ochiul vigilent al URSS în România. De-atunci şi până în 1989 (cu cosmetizările FUS în 1968 şi FDUS în 1980) au tot fost votaţi pe liste unice, candidaţii rupţi din… soare, să meargă în MAN să fabrice legi care să aducă binele, bunăstarea alegătorilor, a poporului. În fapt, organul legislativ suprem era decorativ, formal. Proiectele legislative erau elaborate de politic, în structurile înalte ale PCR. De-aici ajungeau la Guvern care le trimitea la comisiile de specialitate din MAN. Nu existau dezbateri pe marginea proiectelor de legi, ci unanimitate a voturilor pro. Toată lumea ştia că era o joacă de-a democraţia, dar o joacă de oameni mari! Nimeni n-avea curaj să le strice jocul! Nici măcar copiii…!

       …Şi a venit decembrie 1989 şi iată-ne cu Parlament bicameral, în capitalism, în democraţie. Legislativul României s-a debarasat de influenţele sovietizant-stalinizante de la sfârşitul anilor ’40, începutul anilor ’50 precum şi de formele cosmetizate ale acestora. Nu mai există MAN, yes man-ul adevăratului şi unicului făcător de legi, PCR-ul. Acum există pluripartitism politic. În Parlament, există dezbateri pe proiecte de legi, există activitate permanentă, în comisii, în plen, în teritoriu, nu ca pe vremuri, în săliţa (pe lângă spaţiul din Palatul Parlamentului) din Dealul Mitropoliei, unde aleşii se adunau la câte un da general pentru câte o lege.

       Au trecut 23 de ani de la acel moment astral din decembrie 1989. Lumea s-a schimbat! Chiar şi lumea copiilor! Copiii născuţi atunci, în zorii libertăţii, poate nici n-au auzit de şotron…!      

       Şi totuşi, de ce simt eu asemănări între vremea şotronului copilăriei mele şi vremea de azi? Ce poate pune semnul egal între dictatura partidului unic şi dictatura democraţiei, a pluripartitismului, intre epoca marcată de restricţii de toate felurile şi epoca tuturor libertăţilor? Poate jocul. Nu un joc de copii, ci un joc mai crud, un joc al maturilor! De-a democraţia!

       Revoluţia din 1989 ne-a eliberat total de sovietizare. Am uitat “votaţi soarele”, am uitat secera şi ciocanul, am uitat să facem sluj la marele prieten, am uitat “epoca de aur”! Nu cred că există pericolul revenirii acelor vremuri. Există alt pericol. Acela de europenizare prin deromânizare! “Ş-apăi, ducă-ne unde ne-or duce!” vorba cântecului de înregimentare, pardon, de cătănie! Nu ştiu de ce îmi vine în minte alt cântec, “Decât la neamţu’ cătană”. Să sperăm că rămâne doar un cântec frumos, de tezaur folcloric, şi nu o ilustrare a unei realităţi triste!

                                                                                                                        Ion Drăgan