Un nou
an şcolar stă să-nceapă. Pentru toţi copiii, chiar şi pentru noi, maturii,
părinţi, bunici, străbunici.
La fiecare început de an şcolar ne întoarcem
şi noi, în curtea şcolii, la deschiderea festivă, fie însoţindu-i pe copii,
nepoţi, strănepoţi, pe drumul de lumină, spre lăcaşul de învăţătură şi
înţelepciune, fie, prin forţa amintirii, reîntorcându-ne noi, la acea de
neuitat primă zi de şcoală şi mai ales, la cei şapte ani de-acasă, şcoala cea
mai înaltă, zic eu, cu cei mai buni învăţători din lume, părinţii. Aici am
învăţat totul. Restul sunt recapitulări percepute, înţelese, dezvoltate la
nivelul şi puterea de percepţie şi înţelegere crescânde o dată cu vârsta şi
experienţa.
Insist să cred că atunci, în cei 7 ani
de-acasă se întâmplă ca într-un ciclu agricol, prima fază, semănatul. Semănatul
ecologic, în mintea şi în sufletul copiilor !
Apoi, trebuie să avem grijă ca florile,
fructele, să nu fie năpădite de buruieni.
Sigur, este foarte greu în ziua de azi să
păzeşti recolta de „ploile acide” audio-vizuale, de „toxica libertate”, de
înţelesul denaturat, confiscat de la ecologişti, al sintagmei „să
recunoaştem totuşi, că ne e dor de-un fir de iarbă”, de violenţe, de
pornografie (fizică şi mental-spirituală), de subcultură.
Nici în vremurile copilăriei mele , în vremea
ideologiei partidului unic, nu era uşor să semeni, să pliveşti buruiana, să te
bucuri de floare, de rod, dar, parcă în vremurile de azi, este cu mult mai
greu să faci „agricultură ecologică” pe „ogoarele” superinformatizate şi
superchimizate din sufletele şi minţile copiilor !
Citind
aceste rânduri, unii vor spune că sunt un nostalgic al unei orânduiri apuse,
venite de la răsărit. Am nostalgia copilăriei, ca orice matur ! Atât!
Vremurile(orânduirile social-politice) în care noi am fost copii, nu noi ni
le-am ales ! N-aveam eu cum să cânt pe vremea copilăriei mele „N-ai nimic pe
sub tricou”, sau „Moşule ce tânăr eşti”, sau mai ştiu eu ce cântece cu texte
sataniste, engleze, americane.
Pe vremea copilăriei mele copiii cântau
„Suliko”,un cântec georgian, vechi şi frumos, chiar frumos. Noi, copiii,
l-am învăţat repede, pentru că ne plăcea, iar percepţia curată, pură, a
muzicii, ne-a ferit de conotaţia lui ideoplogică (cântecul era preferatul
tătucului Stalin). „Unde să te caut, dragul meu copil, scumpul meu odor,
Suliko”, era refrenul.
Dar, iată alt refren, românesc: „Se-nalţă
până-n zare al tinereţii cânt/ Vrem viaţă şi vrem soare/ Vrem pace pe pământ”.
Un refren frumos, din anii ’60, învăţat la orele de muzică de la şcoală. Ca şi
în cazul cântecului georgian, cântecul nostru mi-a rămas în minte nu pentru
conotaţia electoral-ideologică (mai ţineţi minte cercul cu raze, închipuind
soarele, vopsit pe garduri, pe asfalt, sub care era scris „Votaţi soarele” ?)
ci pentru frumuseţea de ansamblu a cântecului. Azi, îmi place şi mai mult
„Suliko”, acest cântec popular vechi georgian, iubesc mai mult acest refren
programatic : „Vrem viaţă şi vrem soare, vrem pace pe pământ!” Da, mi se pare
esenţială voinţa de a fi pace pe pământ, azi, în vremuri când
„războinicii drapaţi în arme” participă la congrese mondiale ale păcii, când
între ei, la masa tratativelor, ramura de măslin este din plastic, sau mai
grav, stilizată, dintr-o componentă din zirconiu a vreunei rachete nucleare !
Da, pacea este condiţia principală pentru ca viaţa, copiii planetei să
perpetueze ! Pentru că unde este pace pe pământ, în oameni şi între oameni,
este şi iubire, iar unde este iubire, este şi Dumnezeu ! (Fragment din
articolul „Din însemnările unui copil mare” apărut în „FlAP” în 2011)
...Au
trecut 55 de ani de-atunci, dar parcă a fost ieri! În 15 septembrie 1959 am
intrat pentru prima oară pe porţile şcolii!Mândru nevoie mare, ca
orice...absolvent de grădiniţă, „promovat” în rândul şcolarilor!
La începutul verii lui 1959, la...absolvirea
grădiniţei, am primit o diplomă pe care era scris frumos, caligrafic, o
înţelepciune, pe care n-am uitat-o nici azi. Nici forma scrisă, nici fondul:
„Să te comporţi în viaţă în aşa fel încât să nu roşeşti niciodată de faptele
tale!”
Şi, iată-mă, după trei luni de la primirea
acelei diplome, schimbând colegii,
educatoarele şi drumul meu drag de fiecare zi, de-acasă la Grădiniţă, trecând
întotdeauna prin faţa bisericii Madona, cu noii colegi, cu neuitata învăţătoare
Gabriela Popescu şi cu un nou drum, la fel de drag, de-acasă la şcoală, aflată faţă-n faţă cu
biserica „Sfânta Treime”.
...Deschiderea
festivă a anului şcolar 1959-1960. Am intrat în curtea şcolii flancat de
părinţi, ţinându-i de mână. Eram
îmbrăcat în uniformă (şorţuleţ pepit cu guleraş alb şi fundiţă), cu emblema pe
braţul stâng şi cu ghiozdanul în spate. Era un salt important! De la ghiozdănelul meu
de tablă, în care mama îmi punea sandvişul , mărul (când uitam să mănânc, sau
uitam să împart pacheţelul la colegi, veneam cu mâncarea înapoi acasă, neatinsă)
trecusem la ghiozdanul purtat în spate, ca pe raniţă. Aveam altfel de
...merinde în acest ghiozdan! Nu mă mai... săturam să citesc, să privesc pozele
din Abecedar, sau să scriu cu creionul, pe maculator, apoi, „pe curat”, cu
tocul cu peniţă, în caietele cu învelitori din hârtie albastră ,făcute de tata.
N-a fost nevoie să fiu împins de la spate să scriu. Am luat-o ca pe o joacă
serioasă şi constructivă. Calificare la locul de muncă, în meseria de
constructor de beţişoare, de bastonaşe, de virgule, apoi de litere!. Litere
mari, litere mici, litere de tipar, litere de mână. Nu scriam, construiam! E
drept, aveam modele demne de urmat. Din toţi fraţii tatei, unchiul Nicolae şi
unchiul Gheorghe scriau extraordinar de frumos. Scriere gotică! Luam scrisori
de-ale lor şi încercam să le imit scrisul. În 20 septembrie 1961, când am
împlinit 9 ani, unchiul Gheorghe mi-a făcut cadou primul meu stilou, „cu peniţă
Redis”!
Dar, să
revenim în septembrie 2014. Ieşim din fascinaţia, din seninul amintirilor din
curtea şcolii, pentru a ne bucura de seninul şi căldura acestor zile !
Septembrie
de miere, la Târgu Mureş şi peste tot în ţară, în aceste zile. Zile frumoase de
vară, cu dimineţi şi nopţi răcoroase.
Calendaristic, toamna s-a instalat în prima
zi a lui Răpciune, dar preluarea prerogativelor, exercitarea puterii va începe, oficial spus, în 23 septembrie, odată cu
echinocţiul de toamnă, când lumina şi întunericul se află într-un echilibru
perfect armonizat.
Este vremea raţionalului, a numărătorii şi
culesului roadelor, dar şi a romanticului, a plimbării pe aleile parcurilor, pavate
cu frunze multicolore.
Este vremea culesului viilor, a mustului şi a
pastramei aferente, a cămărilor pline cu eşantioane bine conservate ale
belşugului toamnei, dar şi vremea aprovizionării sufletului cu frumosul
dimineţilor senine cu lumina lor specială , cu aerul curat, pur.
Este vremea să ne umplem sufletul de frumos,
privind un munte împădurit conturat pe seninul cerului, şi la cromatica diversă
a frunzelor înrourate aşteptând căldura soarelui.
Ion
Drăgan
