Duminică, 24 ianuarie, 2010. Dimineaţă geroasă dar senină. Pe cerul albastru, soarele străluceşte şi el „zgribulit” parcă, de ger. M-am trezit cum s-a luminat de ziuă, m-am dus la fereastră să privesc zăpada cu irizări diamantine, peisajul mirific, aşa cum făceam odinioară, când eram “consemnat” de părinţi în casă, în urma unei zi-lumină petrecută cu săniuţa pe pârtia ad hoc (strada în pantă care cobora din str Madona în Piaţa Veche) când după îndelungi insistenţe (unele uşor contondente) urcam în casă, roşu în obraji şi “ud leoarcă de transpiraţie”. “Nu ştiu ce să mă mai fac cu copilu’ ăsta, parcă l-am făcut pe sanie, în zăpadă, uită de mâncare, dacă ar putea, ar sta pe sanie şi ar mânca zăpadă şi tot pe sanie ar dormi”, mai răbufnea mama, câteodată. Erau serile în care , drept penitenţă, mă autoflagelam acceptând fără smiorcăieli şi îngreţoşări, tratamentele profilactic – naturiste cum ar fi lingura cu untură de peşte, ori săculeţul cu sare caldă sau usturoi, legat la gât cu un fular, când, , ai mei, iertându-mă, mă lăsau la săniuş a doua zi, bine-nţeles, după ce promiteam solemn că nu mai stau până seara târziu pe “pârtie”, ori că vin acasă să mă schimb de haine, dacă transpir. Purtat de amintiri, ajung cu gândul în acele seri frumoase, calde, de vară, de -acum …50 de ani, când singurul argument convingător de a intra în casă, de la joacă, era un fel de oră exactă: …”e opt fără zece, începe povestea”… Lăsam joaca, intram în casă, treceam la “lucruri serioase”, ascultam la radio semnalul binecunoscut, “Bună seara , copii !”, urma povestea, apoi, “Noapte bună, copii ! “, apoi… “negocierile” de rigoare: mamă, dar numai o jumătate de oră mă mai duc la copii, să ne mai jucăm,aici, în faţa casei, şi promit, la nouă fără un sfert, intru în casă, fără să mă mai strigi”…
Recunosc, în această privinţă, niciodată nu am fost parolist. Mult după ora fixată, şi doar la rugăminţi repetate ale mamei (decisivă era ameninţarea “dacă nu vii acum, într-un minut, vine tata cu nuiaua la tine”), binevoiam să intru-n casă.Da, recunosc, sunt nostalgic, dar, nostalgici sau vizionari, oameni suntem ! Şi amintirea, şi visul înaripat, sunt trăiri profund umane ! Pentru dezambiguizare, trebuie spus că aceste evocări din anii 50-60-70 ai secolului trecut nu sunt nostalgii după mult hulita, şi deloc stimata epocă de aur, de inestimabilă valoare dar, nuanţând, de dragul adevărului, nu pot să spun că sunt un căuzaş al originalului capitalism românesc multilateral dezvoltat, din zilele noastre.
Şi, uite-aşa, purtat de gânduri, de cuvinte , revin la actualitatea zilei de duminică, 24 ianuarie, 2010. Zi senină dar geroasă, încălzită de amintirile mele, din copilărie, şi de sărbătoarea Unirii Principatelor. Dar, oare cum era-erau vremea-vremurile la Craiova, în acea istorică zi de 24 ianuarie 1859 ? Vremea era cu siguranţă rece, pentru că iarna…ca iarna, nu e cald ca vara. Vremurile însă, erau fierbinţi. Focul aprins la 1848 lumina acum (cvasi)plenar „gândul dus până la capăt” (vorba ardeleanului), Unirea Ţărilor Române. Avea să urmeze, după 59 de ani, apogeul luminii Unirii, clipa astrală a Marii Uniri din pragul iernii lui 1918. Din lumina curată şi din spiritul celor trei Uniri de la 1600, 1859, 1918 ne-au rămas nouă , şi ante şi post 90’, focurile de artificii , „retragerile cu torţe”, bifatul convenţional al unor manifestări, unele academice, altele cultural artistice. Bune şi necesare şi acestea, dacă, şi doar dacă ar fi viu în noi spiritul Unirii, dacă lumina din sintagma „Unire-n cuget şi-n simţiri” nu a îngheţat cumva în noi, de-a lungul vremii-vremurilor , iernilor vrajbei noastre…
Azi, ne amintim, sărbătorim Unirea la Bucureşti, Cluj, Craiova sau Iaşi cu efemere lumini de artificii .Ce folos, dacă memoria afectivă nu mai reţine şi nu mai perpetuează lumina, spiritul sărbătorii ! Azi, este o dulce-amară ipocrizie- eufemistic spus- să marcăm-bifăm-sărbătorim Unirea românilor, în plin război fratricid, în vremuri când ura, invidia, culpabilizarea, dezbinarea, însingurarea din noi şi dintre noi lucrează spornic în oamenii simpli, intelectuali, oameni politici, chiar atunci când se prind în horă, împreună, alături de cunoscuţi sau necunoscuţi, mimând sugestia că aşa cum suntem uniţi în horă, aşa şi în cuget şi-n simţiri…
„Hora Unirii la Craiova”. Am privit tabloul lui Th Aman, pentru prima oară, prin 1962 sau 1963 într-o carte pe care o împrumutasem de la biblioteca şcolii (Colegiul Carol I de azi). Intram aici, în acest adevărat sanctuar, la început, doar din motive de lectură obligatorie, mai târziu, doar de drag de carte, de slova scrisă. Pe pereţi, portrete in sepia cu Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc. Intram în acest spaţiu cu sfială, parcă să nu deranjez această adunare vie, ca un cenaclu, pentru că aveai impresia că poeţii, scriitorii, aşezaţi în filele cărţilor bibliotecii, dialogau, citeau din operele lor, lucrând la ediţii adăugite…
Atunci, în acei ani, privirea asupra tabloului a fost una exclusiv de estetică…elementară, alimentată cu mândria că în tablou „era vorba” chiar despre Colegiu, la momentul pictării, Şcoala Centrală.
În timp, mi-am îmbogăţit privirea, cu ochiul interior, desluşind şi spiritul picturii, dincolo de volumele clădirii, siluetelor oamenilor, culorilor…
Prin anii 50-60 ai secolului trecut, , mai “cu şcoala”, mai cu părinţii, participam şi eu , intram în Hora Unirii, care se “încingea” în fiecare 24 ianuarie, chiar aici, în faţa…Şcolii Centrale, sau la statuia lui Cuza, înălţată între English Park şi Primărie. Ce frumoasă şi adevărată prindere în horă, alături de cei mari, cu gânduri şi simţiri sărbătoreşti ! Poate că ar trebui ca Hora Unirii să fie jucată doar de copii, dar, mai bine nu ! Îmi reprim acest gând…gândindu-mă la câte violenţe deprind vizual-mental, copiii de azi, de la desenele animate până la filmele marelui şi micului ecran, unde numai despre unire şi pace în oameni şi între oameni nu e vorba…
Pentru că omul cât trăieşte-nvaţă, nu mi-e ruşine să spun că târziu, după 1989 am aflat un “detaliu” despre pictura lui Aman. Dar, cum niciodată nu e prea târziu pentru a şti, a cunoaşte, a învăţa, iată detaliul, pentru cei ce încă nu ştiau: tabloul “Hora Unirii la Craiova” este inspirit de realitate, dar nu de realitatea zilei de 24 ianuarie 1859. Pictorul, martor ocular , surprinde entuziasta adunare populară prounionistă, întâmplată la 12 octombrie 1857 în faţa Şcolii Centrale.
Altfel spus, Unirea din 1859 s-a întâmplat în 1857 (şi chiar cu mulţi, mulţi ani în urmă !), mai întâi “în cuget şi simţiri”. De aici, din minţi şi suflete, a coborât în istorie, 24 ianuarie 1859 fiind doar transcrierea, fixarea în calendar a unei realităţi de suflet, preexistente . Memoria datelor devine goală, insignifiantă dacă nu-şi conţine miezul, memoria afectivă…
…Şi, a fost încă o dată, Hora Unirii la Craiova !. De această dată, surprinsă de peneluri electronice, pe pânzele, pardon, ecranele-memoriile camerelor video, foto. Pixelii se aşază ordonat, rece, fără sentiment, în memoria aparatului , compunând momentele de sărbătoare, cu oameni simpli, intelectuali, politicieni, prinzându-se în horă… Cu gând curat, de copil, frumos şi senin, activez în gând şi în suflet, speranţa: poate că Hora Unirii din acest an este repetiţia generală la Unirea din…1857, ca stare de spirit ! Sau, chiar repetiţia generală la starea de spirit 1 Decembrie 1918, pe care o aşteptăm să (re)vină de aproape 100 de ani ! Dea Domnu’ !
Ion Drăgan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu