Sintagma din titlu a intrat în circuitul limbii române cu semnificaţia perimat, vetust, arhaic, anacronic, ieşit din actualitate, epitete atribuite deopotrivă unor „oameni, fapte, întâmplări”, ehe… „din negura timpului”.
Vă supun atenţiei, boieri dumneavoastră, o poveste (reală) ajunsă basm. O poveste de pe vremea lui Pazvante Chioru’. Mai exact, chiar povestea lui Pazvanoglu, Paşă de Vidin. Mulţi ştiu povestea Paşei, mulţi nu. Pentru toţi, (re)amintirea ei, sper să fie prilej de plăcută lectură.
Despre Osman, un copil născut în 1758 într-un sătuc din Bosnia, s-ar putea spune azi că era o ediţie în mic a ONU- aripa Balcani. Prin venele lui curgea amestecat, sânge de albanez, sârb, bosniac, bulgar. Cert este că bunicul său făcea parte din gărzile de akingii bosniaci ai Sofiei. De aici i se trage lui Osman numele de Pasban Oglu, fiul lui Pasban, ajuns în româneşte, Pazvanoglu. Cariera militară a tânărului Osman începe la curtea domnească de la Bucureşti, unde ajunge şeful gărzilor domnitorului Mavrogheni. Aici se dedulceşte la rahat, „cahfele”, cadâne „băştinoase”, sugiuc, ciubuc, mezelic, peşcheş, politicale.Firesc şi…balcanic, vine şi pofta de putere, care îl aruncă în mijlocul unui complot împotriva domnitorului. Complotul eşuează şi Osman este condamnat la moarte. Scapă de decapitare datorită prietenului grec de origine aromână, poetul Rigas Ferais, care îl „unge” pe domnitor cu vorbe ticluite , mai dulci ca rahatul, şi cu un substanţial bacşiş . Odată eliberat, Osman nu se potoleşte. Împreună cu o ceată de albanezi prădează Balcanii în lung şi-n lat, adună peşcheş gras pentru sultan, pentru a-şi cumpăra titlul de Paşă. Trecem rapid peste alte etape din viaţa lui Osman :ajunge agă prin bunăvoinţa sultanului Selim al III-lea, apoi se ridică împotriva binefăcătorului, sultanul îl prigoneşte, apoi, în 1799 îl iartă şi Osman îşi vede îndeplinit visul, este paşă de Vidin. Înnebunit de putere şi avere, Paşa Pazvanoglu din Vidin începe cele mai crunte expediţii de jaf şi distrugere din istoria Ţării Româneşti. Satele şi târgurile sunt jefuite , apoi incendiate. Femeile sunt siluite, bărbaţii ucişi. La 1800,Craiova cade pradă poftei de răzbunare, avere şi putere ale lui Pazvante. Din cele cca 7000 de case , câte avea atunci Craiova, doar 300 au rămas neincendiate.În ianuarie 1802 , Bucureştii au aceeaşi soartă. Firesc, din rândul românilor năpstuiţi, se ridică cete de haiduci, gata să ţină piept pasvangiilor. Haiducii olteni conduşi de Iancu Jianu pornesc împotriva jefuitorilor, chiar peste Dunăre. Într-o luptă , Iancu Jianu îi scoate lui Pazvante un ochi, cu iataganul . De-atunci, i-a rămas numele de Pazvante Chioru’. Legenda spune că vestitul lăutar Băloi din Işalniţa ar fi compus în urma victoriilor Jianului, cântecul „M-a făcut mama oltean”. Sfârşitul lui Pazvante Chioru’ este în ceaţă. A murit în 27 ianuarie 1807, la Vidin, dar nu se ştie dacă a murit otrăvit de medicul evreu al oraşului sau ucis de Iancu Jianu, într-una din raitele sale pedepsitoare , la Vidin.
Dacă tot pomenii de Vidin, şi cum de la Vidin la Calafat este doar o azvârlitură de privire peste Dunăre, să ne (re)amintim, pe scurt, povestea (reală a) altei vorbe rămase în circuitul limbii române. La 9 mai 1877, Principatul România îşi declara Independenţa faţă de Imperiul Otoman. Turcii dau o replică armată la acest gest de nesupunere al românilor. În 13/27 mai, tunurile turceşti de la Vidin băteau malul românesc de la Calafat. Carol I se afla chiar lângă bateriile de artilerie de la Calafat. Tunurile româneşti au replicat şi ele. Atunci, Carol, auzind „glasurile” în…canon ale tunurilor de pe ambele maluri de Dunăre, şi-a scos chipiul şi a rostit antologic: „Asta-i muzica ce-mi place !”.
Ion Drăgan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu