JOCURI CRUDE

Pac, pac, te-am nimerit, eşti mort! Nu mă-ntere! Eşti afară din joc! Mortul, nu şi nu! Ambiţios! Se ridica din tufişul-ascunzătoare şi căuta alt adăpost, unde să nu mai fie nimerit de gloanţele venite din mitraliera verbală cu foc continuu!

Cele mai multe dintre  armele micilor beligeranţi  erau (din bucăţi) de lemn. Ţeava şi corpul armei erau “asamblate”- legate cu sârmă, care cum se pricepea.

Erau câţiva, din ambele tabere, care foloseau armament de ultimă generaţie, arme mixte, cu corp de lemn şi ţeavă metalică. Dacă apăsai pe trăgaci, chiar produceau un zgomot care se vroia a fi unul de glonţ ieşit pe ţeavă.

Cu astfel de arme sofisticate se economisea muniţie (verbală!),  şi, pe deasupra, erau menajate şi corzile vocale ale micilor ostaşi, care erau scutiţi să strige din toţi rărunchii, pac, pac, prrrrr, bum, până binevoia duşmanul să cadă răpus, adică să facă pe mortu’.

Furnizorul, comerciantul de armament sofisticat era şi armurierul ad hoc, nenea Sandu minte-ngustă, care fabrica armele în micul lui atelier de lăcătuşerie. Copiii îl iubeau, şi el iubea copiii, aşa că armele erau livrate ambelor părţi, gratis, la pachet cu instrucţiunile verbale ale constructorului: mă, să aveţi grijă cum vă jucaţi, să nu vă scoateţi ochii cu ele!

Un  comerciant - fabricant de arme atipic, nea Sandu ăsta!. Nu câştiga nici doi bani răi de pe urma fabricării şi vânzării de arme!. De-ar trăi azi…

De dragul adevărului…istoric, e bine să  precizez că luptele se duceau prin anii ’50-’60 ai secolului trecut, iar teatrul de operaţiuni era când grădina din jurul grupului statuar Ştirbei Vodă, când ruinele Hanului Hurez.

Noi, copiii de pe strada Madona eram când ruşi, când nemţi. Împărţeam cu adversarii noştri tradiţionali, copiii din blocul Popa Şapcă, onoarea de a fi ruşi care băteau la nemţi ca la fasole!

Sincer  să fiu, ne plăcea să fim mai mult ruşi, pentru că aşa vedeam noi în filmele de război, ce viteji erau ruşii şi ce blegi erau nemţii. Trăgea câte un rus în cioporul de nemţi din faţa sa, trăgeau şi nemţii,  dar toţi nemţii cădeau seceraţi; rusul, nu şi nu!

Copii fiind, chiar credeam că soldaţii ruşi sunt aşa de viteji că unul de-al lor face cât zece nemţi! Ca să nu mai vorbesc de vitejiile piloţilor de vânătoare care secerau la nemţi, oho, grămadă! Aşa văzuserăm noi, copiii, la “Apollo”, în filmul  “Normandia-Niemen”.

Piloţii noştri, mă rog, cei cărora le plăcea să facă pe piloţii, îşi puneau pe cap  o calotă rămasă dintr-o minge de cauciuc tăiată-n două (chipurile, căştile de piele ale aviatorilor din film, francezi şi ruşi) şi se urcau într-un copac. De-aici, pluteau cu… privirea peste tot frontul. Era greu să nu fii reperat,  sau să faci vreo mişcare fără să intri în azimuturile eroilor aerului. Dacă te ţintea vreun vânător  din carlinga (pomul) lui, nu mai aveai scăpare, erai mort! Prrrr, Mircea, eşti mort, Normandia-Niemen loveşte la fix!

Veţi spune că aceste jocuri din copilărie, de-a războiul, erau crude. Păi, atunci, ce să mai zicem de jocurile copiilor de azi, marcate de violenţe extreme? Eu, unul, cred că într-adevăr, jocurile copiilor de-acum 50 de ani erau crude, luînd în calcul vârsta… crudă a participanţilor.

Oricât de crude ar fi, la propriu şi la figurat, jocurile copiilor de ieri şi de azi, de-a războiul, ele vor fi şi vor rămâne totuşi, jocuri, la urma urmelor!

Dar, ce te faci când maturii de ieri şi de azi, care au făcut/fac din jocul de-a războiul tragice realităţi?! Nu ştiu cum se face, dar noi, copiii, ştiam până unde să împingem jocul ca să nu ne rănim. Eram actori buni! Actori ca şi actorii adevăraţi care jucau/joacă în piesa”Jocuri crude” a dramaturgului rus Alexei Arbuzov. Nu e o piesă despre război, dar îmi place titlul!

În toată lumea “se luptă zilnic împotriva vieţii”! În numele Păcii! În toată lumea sunt focare de război! Unul este foarte aproape de noi!

După ce America instală la Deveselu scutul antiatomic, după ce se-nmulţiră aplicaţiile NATO în coasta Rusiei, oficialii ruşi, inclusiv preşedintele, deveniră vocali, ameninţând America, NATO, Europa.

Pe de altă parte, America şi NATO susţin că elementele antirachetă instalate în Europa nu sunt îndreptate împotriva Rusiei, ele având menirea de a veni în întâmpinarea unor ameninţări din partea unor ţări ca Iranul, care nu se supune reglementările internaţionale privind armele nucleare.

Nu ştii ce să mai crezi! Care dintre cei doi grei, Rusia şi America atacă şi care se apără?

Noi, românii, pe unde suntem în acest dialog, de fapt, duel al (deocamdată) declaraţiilor? Cam pe nicăieri. Oricum, nu contăm. Armia română din zorii mileniului 3 e sublimă dar lipseşte aproape cu desăvârşire! E subţire de tot, şi numeric şi, mai ales, ca tehnică militară din dotare.

           Recentele ameninţări voalate ale Rusiei la adresa Românie şi a Poloniei sunt un fel de bătut şaua ca să priceapă iapa. Noi şi polonezi suntem şaua. Dar iapa se face că n-aude, sau că nu pricepe. O ţine pe-a ei. Până una alta, că va pricepe, că nu va pricepe iapa, noi vom fi…calul de bătaie, pionul sacrificat!

...Era 1962. Pe-atunci eram la vârsta copilăriei, când unul dintre jocuri era de-a războiul. Atunci eram cu arme şi bagaje, în tabăra rusească, precum am povestit la începutul acestor rânduri. Nu ştiam eu atunci că ruşii erau consideraţi de americani duşmani nu numai ai Americii, ci şi ai păcii mondiale.

Mult mai târziu, când simpatia mea dezertase din tabăra rusească, am aflat despre “războiul rachetelor”. Ruşii instalaseră în Cuba rachete, adică la doi paşi de coasta de est a Americii. Desigur, nu cu scopul declarat de atac.

Preşedintele Kennedy declara atunci: :”actiunea URSS este o amenințare clandestină, nesăbuită și provocatoare ce amenință pacea mondială”. Până la urmă, Kennedy şi Hrusciov şi-au dat mâna şi s-a evitat un posibil război mondial.

Cu toţii sperăm, şi azi, la o înţelegere între America şi Rusia, dar nu pe teritorii!

Copil fiind, am iubit, conform ideologiei vremii, “viteaza armată rusă”. Mai târziu, am început să iubesc marea cultură rusă. Nu mai iubesc armata rusă, şi nicio armată din lume, care iese din graniţele ţării ei spre a ocupa alte ţări. În schimb, mă las cu mare drag, şi azi, (pre)ocupat de marea cultură, în special literatură rusă!

Afară e un vânt de te ia de pe picioare! De câteva zile încoace, la 11a.m, vântul începe să bată cu putere. Parcă ar fi austrul dinspre nemţi, aşa punctual e. Dar, la cât de viteaz se-arată uneori, parc-ar fi crivăţul…

Privesc pe geam şi mă trezesc fredonând uşor, aşa ca un descântec de oprit vântul şi de alungat norii ameninţători, de război: “Te-am iubit Ludmila, când eram mai mic/Oferindu-ţi zilnic, flori presate-n plic(…) Ce mai faci Ludmila, în ce ploi te scalzi/Şi-n ce iarbă luneci/Cu genunchii calzi?”(…)Împletind aiurea flori de mucava/Te-am iubit Ludmila, foarte mult, cândva”.

                                                                                                      Ion Drăgan

TRIPTIC DE IARNĂ

  Gerul straşnic din noaptea dintre ani se-ntoarce, iată, coborât parcă din sintagmă, chiar de Bobotează! De ani mulţi n-au mai fost aşa geruri la început de ianuarie!.

…Îmi povesteau ai mei iubiţi părinţi, Ioana şi Ilie Drăgan, despre  iarna cumplită din 1954, când oamenii pur şi simplu “săpau” în zăpadă adevărate “tunele”, să iasă “la lumină” din nămeţii de peste 2 metri!

De teamă ca eu să nu răcesc, focul nu s-a stins în sobă zile la rând, până s-a mai înmuiat vremea. Eu, unul, nu-mi mai amintesc acea iarnă. Firesc, aveam 2 ani! Dar, îmi amintesc bine alte ierni geroase, de prin anii ’60, când am mai crescut.

Eram în clasa a III-a, când, vacanţa de iarnă s-a prelungit cu vreo trei sau patru zile, din cauza frigului şi a zăpezii căzute. N-am mers la şcoală, dar nici din casă n-am ieşit, la săniuş! La săniuş n-am ieşit, dar plimbări scurte, aşa, “prin jurul căşii”  la amiază, când se mai îmblânzea gerul, am făcut, însoţit ba de mama, ba de tata.

Eram înfofolit, doar ochii mi se vedeau. Peste fularul care-mi acoperea nasul şi gura, aveam legat la gât, ca un medalion, nelipsitul şi profilacticul săcotei cu sare şi usturoi, care avea rolul să ţină  departe de mine aerul uscat, răceala, gripa.

Răzbate peste ani, peste ierni, blând învăluindu-mă, amintirea…căldurii acelor zile geroase, când, de voie, de nevoie, eram oarecum consemnat să petrec mai mult timp în casă, în aerul mirosind a mere coapte în cuptorul sobei de teracotă încăzite cu lemne.

Îmi vibrează în suflet glasul tatei, povestindu-mi întâmplări din viaţa lui, din copilărie, din adolescenţă, de pe front, sau tâlcuindu-mi câte o pildă din cărticica primită în dar de la neuitatul preot Marin Neamţu de la biserica Madona.

…Afară aproape că s-a întunecat. Gerul s-a înteţit. Mama intră în casă purtând pe braţe hainele spălate şi puse peste zi în curte, pe sfoară, la uscat. Hainele sunt ţepene, îngheţate bocnă, stau în picioare! Şi acum simt acel miros inconfundabil, de rufe îngheţate, care, “topite” de căldura cu care erau primite, se “dezbăţoşau” încet-încet, răspândind  în casă aerul rece, curat, proaspăt, primenitor!

     Cum ar putea lipsi dintre poveştile mele de iarnă, frumoase şi adevărate, săniuşul?

“Văd” în amintire  ”pârtia” ad hoc din iernile copilăriei mele, strada Krasnoff din Craiova, care cobora în pantă din strada Madona. Îmi revine în minte Beno, cel mai bun prieten al meu din copilărie, şi adversar loial în lupta de a intra în graţiile Verei, vecina noastră, care ne trăda pe amândoi cu un băiat ceva  mai mare, licean în clasa a IX.

       Împărţeam cu Beno săniuţa mea. Fratele lui Beno, Simon, era mai mare cu 3 ani şi avea sania lui, de fier. Şi eu şi Beno eram prea…juniori şi n-aveam voie la sanie de metal, dar ne-am descurcat, fără ştirea părinţilor.

Am mers la atelierul lui nea Sandu Minte-ngustă, lăcătuşul de vis a vis, care ne-a “tunat” săniuţa, “lipindu-i” pe tălăpici un ştraif de tablă lucioasă, de oţel.

Porneam de sus, din dreptul bufetului lui Stănică, până jos, la măcelăria din Piaţa Veche.

Făceam cu schimbul, când eu, când el la cârmă. La urcuş mă mai lăsam păcălit de Beno. Nu pentru că eram mai mic decât el cu un an, ci pentru că urcând eu sania, aveam de câştigat câte ceva de la “negustorul” Beno: ba un timbru coliţă care-mi lipsea, ba un soldăţel de plumb, ba o sabie de lemn.

Urcam panta pe trotuarul pe care se afla sinagoga, o clădire solidă, înaltă, cu steaua lui David pe frontispiciu.

Odată, urcând noi spre “linia de start”, ne-am intersectat în faţa intrării în sinagogă cu mai mulţi “oameni mari” care mai schimbau câteva cuvinte la uşă, înainte să se despartă. Noi am spus armonizat, în duet, “săru’mâna”, pentru că l-am recunoscut pe popa Segal. Beno l-a salutat pentru că şi el era (şi este) evreu, iar eu l-am salutat pentru că aşa mă învăţaseră ai mei, să-l salut, pentru că şi popa Segal e tot popă, “popa al lor, al evreilor”, la fel ca părintele Neamţu şi părintele Iordache, la noi, la ortodocşi.

Eu m-am oprit cu salutul la popa Segal, dar Beno a continuat: săru’mâna, nenea Harry!.

O voce caldă i-a răspuns: Shalom! Mi-a plăcut numele omului, faţa lui luminoasă, zâmbitoare, şi acel răspuns, Shalom, pe care-l mai auzisem, dar nu ştiam ce înseamnă.

L-am întrebat pe Beno: cine e nenea ăsta? E nenea Harry Eliad, mi-a spus Beno. L-am cunoscut aici la sinagogă, când am fost cu ai mei. E artist. Nu stă la Craiova dar are mulţi prieteni aici şi mai vine în vizită.

Beno, ce înseamnă Shalom? Păi, ce nu ştii? Pace! Aşa ne salutăm noi, evreii.

L-am mai văzut pe “nenea” Harry o dată, când ne-am nimerit, eu şi Beno, să fim la serviciul tatălui lui Beno, nenea Menaşe (Menachem), care era bijutier şi avea un magazin pe str Unirii.  

 Aveam să aflu mult mai târziu că “nenea” de la sinagogă şi de la atelier era Harry Eliad, actor, regizor craiovean de origine evreiască, sau, cum se recomanda el însuşi, cu îndoită mândrie, “Harry Eliad, oltean evreu”!

Îmi amintesc o seară frumoasă de iarnă, de pe la sfârşitul anilor ’60, când, cu puţine zile înainte de Anul Nou (cred că 1968) am fost la teatru. Vecinii noştri, soţii Gheorghiu, “intimi prieteni”, cum se recomandau, cu familia de actori Madelein şi Manu Nedeianu, ne-au făcut cadou trei invitaţii chiar la un spectacol-premieră, “Visul unei nopţi de iarnă” de Tudor Muşatescu.

Am plecat de-acasă împreună cu ai mei, mai devreme. Afară ningea ca-n poveşti. Am mers în Orăşelul copiilor. Până să mergem la teatru, care era la doi paşi, ne-am plimbat prin Orăşel. Când am intrat la teatru, afară încă ningea. Mi-a plăcut mult piesa, dialogurile şi jocul actorilor Nicolae Radu (Alexandru Manea), Ileana Sandu (Doruleţ),Manu Nedeianu şi Florica Niculescu (Gogu şi Natalia Panait), Valeriu Dogaru (Bebe Cristian), Bubi Bozdogescu (Manole).

Recunosc, “versiunea” cu Rodica Mandache (Doruleţ) şi Florin Piersic (Alexandru Manea) este inegalabilă (păcat că în 2014 TVR a interupt “tradiţia” difuzării minunatei piese an de an, pe 30 sau 31 decembrie!), dar eu iubesc mai mult versiunea craioveană, fireşte, din patriotism local, şi pentru că face parte din amintirile mele dragi, cu iubiţii mei părinţi!.

Când am ieşit de la teatru tot mai ningea! După teatru, priveam acum la un fascinant spectacol nocturn de balet al fulgilor de nea!” Becurile de la iluminatul public erau „eflectoarele” care luminau feeric “scena”!. Am întârziat drumul spre casă, ocolind pe lângă biserica Sfânta Treime, spre strada Unirii, apoi spre casă, pe str Madona.

Trei povestioare de iarnă, frumoase şi adevărate, aşa cum, sunt convins, fiecare dintre noi are printre amintiri!

Sper ca demersul meu de a aşterne aici povestioarele, să fi activat dorul de…poveste, dorul de a vă reaminti secvenţe minunate din iernile copilăriei, adolescenţei, care, oricât de grele ar fi fost, au fost frumoase şi de neuitat!

                                                                                                   Ion Drăgan