Gerul straşnic din noaptea dintre ani
se-ntoarce, iată, coborât parcă din sintagmă, chiar de Bobotează! De ani mulţi n-au
mai fost aşa geruri la început de ianuarie!.
…Îmi
povesteau ai mei iubiţi părinţi, Ioana şi Ilie Drăgan, despre iarna cumplită din 1954, când oamenii pur şi
simplu “săpau” în zăpadă adevărate “tunele”, să iasă “la lumină” din nămeţii de
peste 2 metri!
De teamă ca eu să nu răcesc,
focul nu s-a stins în sobă zile la rând, până s-a mai înmuiat vremea. Eu, unul,
nu-mi mai amintesc acea iarnă. Firesc, aveam 2 ani! Dar, îmi amintesc bine alte
ierni geroase, de prin anii ’60, când am mai crescut.
Eram
în clasa a III-a, când, vacanţa de iarnă s-a prelungit cu vreo trei sau patru zile,
din cauza frigului şi a zăpezii căzute. N-am mers la şcoală, dar nici din casă
n-am ieşit, la săniuş! La săniuş n-am ieşit, dar plimbări scurte, aşa, “prin
jurul căşii” la amiază, când se mai
îmblânzea gerul, am făcut, însoţit ba de mama, ba de tata.
Eram înfofolit, doar ochii
mi se vedeau. Peste fularul care-mi acoperea nasul şi gura, aveam legat la gât,
ca un medalion, nelipsitul şi profilacticul săcotei cu sare şi usturoi, care
avea rolul să ţină departe de mine aerul
uscat, răceala, gripa.
Răzbate
peste ani, peste ierni, blând învăluindu-mă, amintirea…căldurii acelor zile
geroase, când, de voie, de nevoie, eram oarecum consemnat să petrec mai mult
timp în casă, în aerul mirosind a mere coapte în cuptorul sobei de teracotă
încăzite cu lemne.
Îmi vibrează în suflet
glasul tatei, povestindu-mi întâmplări din viaţa lui, din copilărie, din
adolescenţă, de pe front, sau tâlcuindu-mi câte o pildă din cărticica primită
în dar de la neuitatul preot Marin Neamţu de la biserica Madona.
…Afară
aproape că s-a întunecat. Gerul s-a înteţit. Mama intră în casă purtând pe
braţe hainele spălate şi puse peste zi în curte, pe sfoară, la uscat. Hainele
sunt ţepene, îngheţate bocnă, stau în picioare! Şi acum simt acel miros
inconfundabil, de rufe îngheţate, care, “topite” de căldura cu care erau
primite, se “dezbăţoşau” încet-încet, răspândind în casă aerul rece, curat, proaspăt,
primenitor!
Cum ar putea lipsi dintre poveştile mele de
iarnă, frumoase şi adevărate, săniuşul?
“Văd” în amintire
”pârtia” ad hoc din iernile copilăriei mele, strada Krasnoff din
Craiova, care cobora în pantă din strada Madona. Îmi revine în minte Beno, cel
mai bun prieten al meu din copilărie, şi adversar loial în lupta de a intra în
graţiile Verei, vecina noastră, care ne trăda pe amândoi cu un băiat ceva mai mare, licean în clasa a IX.
Împărţeam
cu Beno săniuţa mea. Fratele lui Beno, Simon, era mai mare cu 3 ani şi avea
sania lui, de fier. Şi eu şi Beno eram prea…juniori şi n-aveam voie la sanie de
metal, dar ne-am descurcat, fără ştirea părinţilor.
Am mers la atelierul lui nea Sandu Minte-ngustă,
lăcătuşul de vis a vis, care ne-a “tunat” săniuţa, “lipindu-i” pe tălăpici un
ştraif de tablă lucioasă, de oţel.
Porneam de sus, din dreptul bufetului lui Stănică,
până jos, la măcelăria din Piaţa Veche.
Făceam cu schimbul, când eu, când el la cârmă. La
urcuş mă mai lăsam păcălit de Beno. Nu pentru că eram mai mic decât el cu un
an, ci pentru că urcând eu sania, aveam de câştigat câte ceva de la
“negustorul” Beno: ba un timbru coliţă care-mi lipsea, ba un soldăţel de plumb,
ba o sabie de lemn.
Urcam panta pe trotuarul pe care se afla sinagoga, o
clădire solidă, înaltă, cu steaua lui David pe frontispiciu.
Odată,
urcând noi spre “linia de start”, ne-am intersectat în faţa intrării în
sinagogă cu mai mulţi “oameni mari” care mai schimbau câteva cuvinte la uşă,
înainte să se despartă. Noi am spus armonizat, în duet, “săru’mâna”, pentru că
l-am recunoscut pe popa Segal. Beno l-a salutat pentru că şi el era (şi este)
evreu, iar eu l-am salutat pentru că aşa mă învăţaseră ai mei, să-l salut,
pentru că şi popa Segal e tot popă, “popa al lor, al evreilor”, la fel ca
părintele Neamţu şi părintele Iordache, la noi, la ortodocşi.
Eu m-am oprit cu salutul la
popa Segal, dar Beno a continuat: săru’mâna, nenea Harry!.
O voce caldă i-a răspuns:
Shalom! Mi-a plăcut numele omului, faţa lui luminoasă, zâmbitoare, şi acel
răspuns, Shalom, pe care-l mai auzisem, dar nu ştiam ce înseamnă.
L-am întrebat pe Beno: cine
e nenea ăsta? E nenea Harry Eliad, mi-a spus Beno. L-am cunoscut aici la
sinagogă, când am fost cu ai mei. E artist. Nu stă la Craiova dar are mulţi
prieteni aici şi mai vine în vizită.
Beno, ce înseamnă Shalom? Păi,
ce nu ştii? Pace! Aşa ne salutăm noi, evreii.
L-am mai văzut pe “nenea”
Harry o dată, când ne-am nimerit, eu şi Beno, să fim la serviciul tatălui lui
Beno, nenea Menaşe (Menachem), care era bijutier şi avea un magazin pe str
Unirii.
Aveam să aflu mult mai târziu că “nenea” de la
sinagogă şi de la atelier era Harry Eliad, actor, regizor craiovean de origine
evreiască, sau, cum se recomanda el însuşi, cu îndoită mândrie, “Harry Eliad,
oltean evreu”!
Îmi
amintesc o seară frumoasă de iarnă, de pe la sfârşitul anilor ’60, când, cu
puţine zile înainte de Anul Nou (cred că 1968) am fost la teatru. Vecinii
noştri, soţii Gheorghiu, “intimi prieteni”, cum se recomandau, cu familia de
actori Madelein şi Manu Nedeianu, ne-au făcut cadou trei invitaţii chiar la un
spectacol-premieră, “Visul unei nopţi de iarnă” de Tudor Muşatescu.
Am plecat de-acasă împreună
cu ai mei, mai devreme. Afară ningea ca-n poveşti. Am mers în Orăşelul
copiilor. Până să mergem la teatru, care era la doi paşi, ne-am plimbat prin
Orăşel. Când am intrat la teatru, afară încă ningea. Mi-a plăcut mult piesa,
dialogurile şi jocul actorilor Nicolae Radu (Alexandru Manea), Ileana Sandu
(Doruleţ),Manu Nedeianu şi Florica Niculescu (Gogu şi Natalia Panait), Valeriu
Dogaru (Bebe Cristian), Bubi Bozdogescu (Manole).
Recunosc, “versiunea” cu
Rodica Mandache (Doruleţ) şi Florin Piersic (Alexandru Manea) este inegalabilă
(păcat că în 2014 TVR a interupt “tradiţia” difuzării minunatei piese an de an,
pe 30 sau 31 decembrie!), dar eu iubesc mai mult versiunea craioveană, fireşte,
din patriotism local, şi pentru că face parte din amintirile mele dragi, cu
iubiţii mei părinţi!.
Când
am ieşit de la teatru tot mai ningea! După teatru, priveam acum la un fascinant
spectacol nocturn de balet al fulgilor de nea!” Becurile de la iluminatul
public erau „eflectoarele”
care luminau feeric “scena”!. Am întârziat drumul spre casă, ocolind pe lângă
biserica Sfânta Treime, spre strada Unirii, apoi spre casă, pe str Madona.
Trei
povestioare de iarnă, frumoase şi adevărate, aşa cum, sunt convins, fiecare
dintre noi are printre amintiri!
Sper
ca demersul meu de a aşterne aici povestioarele, să fi activat dorul de…poveste,
dorul de a vă reaminti secvenţe minunate din iernile copilăriei, adolescenţei,
care, oricât de grele ar fi fost, au fost frumoase şi de neuitat!
Ion Drăgan
