”CU MORCOVI, CU VARZĂ, CARTOFI, PĂTRUNJEL”...

Duminică de toamnă, caldă, senină, spre sfârşit de octombrie. E 21 octombrie dar după cum e vremea, ziua pare una de vară târzie.

E ora 11. Merg să cumpăr pâine. Magazinul e la doi paşi de casă, chiar la intrarea în piaţa de cartier. Întotdeauna mă bucur când găsesc la pâine o ...codiţă rezonabilă, pentru că îmi place să zăbovesc preţ de câteva minute în magazin, în  mirosul de pâine proaspătă, prăjită, şi, la capătul aşteptării, să fiu răsfăţat de amabilitatea profesională a fetelor din spatele tejghelei! Ies din magazin. În dreapta, chiar la intrarea în piaţă sunt instalate corturile care adăpostesc „sectorul flori”. Este o bogăţie de forme, de culori, de parfumuri!

Categoric, e o duminică de răsfăţ olfactiv!  Mă hotărăsc pe loc să nu mă-ntorc imediat acasă, să pornesc la o plimbare în cartier, pe bulevard. Înainte de a ieşi în bulevard , trec în revistă „sectorul flori” şi dau o raită printre mesele din piaţă. Bogăţia, varietatea de produse şi de...mirosuri de legume şi fructe proaspete îţi încântă ochii şi simţul olfactiv!

Găseşti tot ce vrei pe mese! Munţi de varză,  gogoşari, ardei, ceapă verde, ceapă roşie, praz,  morcovi, hrean, mărar, pătrunjel, salată verde, spanac, roşii, vinete, dovlecei, dovleci de copt, struguri, mere, gutui. Este cu adevărat îmbucurător să vezi atâta bogăţie de produse! Bucuria este cu atât mai mare când constaţi că majoritatea covârşitoare a produselor este din producţie autohtonă, din grădinile producătorilor-vânzători! Şi, încă un motiv de mare bucurie şi de adus laudă şi mulţumiri lui Dumnezeu este că această recoltă bogată s-a făcut într-un an secetos, într-un an pe care toţi îl considerau catastrofal! Nimeni n-ar fi crezut că va fi atâta recoltă adunată din grădini, de pe câmp, din pomi, când aici, în oraş, prin iulie-august, peluza din faţa blocului era uscată, ba, chiar, pe porţiuni mari, iarba era pârjolită, dispăruse de tot, lăsând să se vadă pământul crăpat de uscăciune.

       „Eu cred că suntem un popor vegetal”! În iarna lui 1989 realitatea învingea metafora, dar, după explozia din decembrie, după dezmorţirea din plină iarnă, primul vers din poezia Anei Blandiana, „Eu cred”, s-a reîncărcat de semnificaţiile antedecembriste...

De aceea, eu n-am să descarc versul de sensul indus de autoare, dar, văzând mesele pline cu roadele câmpului, ale grădinilor,  ale livezilor şi ale...muncii oamenilor, aş mai adăuga un sens - nu e nou, ci doar „făcut” uitat! -  acela că suntem un popor care şi-ar putea asigura prin munca proprie, producţia de legume, fructe şi da, chiar şi producţia de  flori care înfrumuseţează masa românului, măcar la sărbători! Sigur, românului îi trebuie lângă legume, oarece bucăţică de carne! La capacităţile de creştere a animalelor, de prelucrarea a cărnii, existente cândva în România, acum am fi putut să şi exportăm! Îmi amintesc de nebunia de la începutul anilor ’90 cu pulpele de curcan din America, cu ficăţel de pasăre din Brazilia, cu grâul importat tot din America (la pachet cu „ciunga” ca bonus). A fost începutul  sfârşitului producţiei şi desfacerii pe piaţa internă a produselor agro-alimentare şi de carne-produse din carne, autohtone. Au dispărut „Avicolele”, crescătoriile de porci, inclusiv uriaşul Comtim.

Şi uite-aşa, încet, încet, românul a fost ajutat să uite să pună sămânţa-n brazdă, să ude grădinile pe timp de secetă cu aspersoarele alimentate din sistemul de irigaţii! A uitat să facă pâine, să  producă „lapte, carne, brânză, ouă” în propria gospodărie!

Toate acestea mi-au trecut prin minte în timp ce mă plimbam printre mese şi ochii se minunau de atâta belşug şi frumuseţe, iar sufletul meu  îi saluta respectuos, cu plecăciune,  pe toţi aceşti truditori ai pământului!

Ies din piaţă şi mă-ndrept spre bulevard.Pornesc din piaţă agale, cu plăsuţa de pâine în mână,  şi ajung pe bulevard. Ce minunăţie! După ce am fost în piaţa ca o grădină imensă, cu de toate, acum, pe bulevard, simt venind spre mine tot felul de mirosuri din „laboratoarele” -bucătăriile unde sunt „procesate” de gospodine, cumpărăturile din piaţă! De la ferestrele larg deschise ale bucătăriilor din apartamentele blocurilor coboară spre mine aburii ciorbelor, supelor, sosurilor! Se simte mirosul de ceapă fiartă-n supă, cartofii fierţi în ciorbă, bulion, usturoi, cimbru,  şi chiar „praful” de vegeta , sau mirosul frunzelor de pătrunjel presărate la gata. Sunt atât de pregnante mirosurile, că-mi vine să scot din plăsuţă pâinea, să rup un coltuc şi să-l „înmoi” în aerul cu miros de sos de bulion cu usturoi şi busuioc! Mă aud cântând...în gând cântecul lui neica Tudor al nostru, pe versurile Otiliei Cazimir: „Cu morcovi, cu varză, cartofi, pătrunjel/Cu sfeclă, cu ceapă, că toate-s la fel”!

Sunt în dreptul unui bloc cu 10 etaje. Oferta aromelor se diversifică! Coboară spre mine, vălurind, miros de cartofi prăjiţi, de carne friptă, de mici şi chiar de sarmale! Nu se putea să nu adulmec eu şi miros de prăjituri de casă, cu arome de scorţişoară, de vanilie! Dovleac copt, plăcinte cu mere, cremşnit, prăjituri cu arome de vişine, de prune!

Îndrept şi spre gospodine, spre toate gospodinele un gând plin de admiraţie şi respect! Cu siguranţă, în aceste blocuri nu locuiesc oameni pe care-i dau banii afară din casă! Sunt oameni care, poate nu-şi permit răsfăţul gastronomic decât duminica, dar atunci, ştiu să pună suflet, să dea gust bun mâncărurilor, ca o răzbunare parcă, pe gustul amar al vieţii de zi cu zi...! Păcat că pentru multe, foarte multe familii, mii, zeci de mii, se întâmplă ca  în calendarul gastronomic să nu existe niciodată o zi (cu arome) de duminică !

România întreagă mi se pare un imens bloc-vagon ceauşist, dar construit acum, după 1989, de (aşa zişii)  capitalişti, care, din dorinţa de a fi alături de popor,  şi-au construit în imediata vecinătate a sordidului bloc, un cartier (al Primăverii capitalismului) cu vile de lux.

Cu toată abundenţa de produse din această toamnă , pentru unele gospodine, mame, soţii, niciodată coşul zilnic nu va fi plin, măcar cu zarzavaturi,  ca în poezia Otiliei Cazimir: „S-a dus gospodina să ia zarzavat/Şi vine acasă cu coşu’-ncărcat/Cu morcovi, cu varză, cartofi, pătrunjel/Cu sfeclă, cu ceapă/Că toate-s la fel!”

Dar, poate cine ştie, acest popor vegetal va trece la acţiune şi va plivi buruienile care au năpădit ogorul acestei ţări în care clasa politică e...”varză” ! Sau „de porc”!  

                                                                                                                Ion Drăgan   

DEPROFESIONALIZAREA ROMÂNIEI

Strada Madona din Craiova anilor ’50 – ’60 ai secolului trecut era plină şi pe-o parte şi pe alta, de jos, de la intersecţia cu str Calomfirescu, până sus, la magazinul Englezu’, la intersecţia cu str Unirii, de felurite magazine, ateliere, prăvălioare. Găseai de toate, de la alimente, la croitorii, de bărbaţi şi de dame, de lux (croitoriile !), până la atelierul de lăcătuşerie al lui nea Sandu – minte - ngustă. Câteva repere: pe str Madona, colţ cu str Ioan Maiorescu era prăvălia lui Bonciu de unde puteai să cumperi cea mai bună pâine neagră din lume, caldă, bine prăjită, cu mirosul acela ...nu pot să-l „traduc” în cuvinte!. Vizavi,colţ cu str Matei Basarab era o mică alimentară, cu podeaua de lemn mereu  mirosind a bradolină. Aici găseai de toate. De toate însemnând (nu doar) bomboanele mele preferate, scoase din acele borcane –paralelipiped, vârâte cu „lopeţica” în cornete de hârtie, apoi  puse pe cântar, biscuiţii Eugenia, câteodată smochine, portocale, şi chiar marmeladă, de poftă, pentru că nu mă dădeam în vânt după ea, ci după felul tacticos în care vânzătoarea o tăia cu cuţitul (ca un satâr) de lemn, o lua din lădiţa de lemn şi o punea pe cântar. Mai sus, pe aceeaşi parte, era prăvălia lui nea Tomiţă Armăşescu, cu ziare, reviste, ţigări.De-aici îşi cumpăra tata ziarul „Înainte”, ţigări, şi mai stătea la o şuetă cu nea Tomiţă, cu alţi vecini . Cât vorbeau ei, eu ...mă cultivam! Citeam pe litere (la început, doar cele de tipar) titluri din Scânteia, Sportul popular. Când mă-ncurcam în ştiinţa cetitului, mai întrebam !. Lipit de tutungerie, era anticariatul soţilor Gheorghiu. Pentru mine, tutungeria şi anticariatul au fost primele biblioteci - săli de lectură pe care le-am frecventat. Câteodată, iarna, în vacanţe, dar mai ales în vacanţele de vară, venea de la Bucureşti, la bunici, Cucu, fiul accademicianului, literatului recent dispărut dintre noi (11 decembrie 2011) Mihnea Gheorghiu. Cucu nu avea mulţi prieteni pe str Madona, dar mă număram printre ei. Aveam acces restricţionat la cărţi, dar oferta rămânea oricum, generoasă. Când am mers la şcoală, în clasa I-a, citeam cursiv, datorită exerciţiilor de-acasă,  din tutungerie şi anticariat, spaţii puse generos la dispoziţia autodidactului din mine. Chiar vis a vis de anticariat era casa noastră. Mai sus de casa noastră era Ştefan , coaforul de lux. Avea o motocicletă Simpson şi o soţie blondă, Marga. Toată ziua repara la ea. La motocicletă. Din curtea unde ne jucam noi, copiii, îl auzeam strigând:Marga, adu sculele! Câteodată îi cerea asistentei Marga, sculele să lucreze femeile (la părul permanent !), nu sculele de reparat mult prea călărita-i motocicleta. Noi îi iubeam, pentru că nenea Ştefan ne mai plimba cu motocicleta, iar câteodată, când ne chema tanti Marga, intram în coafor, printre cucoanele vârâte cu capul în „coifurile” acelea imense, şi ne mai parfuma pe creştet cu doi trei stropi de apă de colonie. Şi mai era mai sus de anticariat o croitorie de lux, şi mai era şi nenea Brădeanu, bătrânul ceasornicar, şi nea Aniţa, care repara de toate, şi nea Sandu-minte-ngustă, lăcătuşul, şi un fotograf, şi un cismar, şi tocilarul Paulon care avea atelier pe str Matei Basarab, lângă Fântâna purcarului, şi croitorul Doancă, şi doctorul Creţu,... Şi mai era...şi mai era...Sunt doar o parte din „locaţiile de comerţ, producţie şi prestări servicii” pe care le puteai „accesa” în acele vremuri dacă te aflai pe strada Madona. Azi, au rămas toate în amintiri ! Oameni, meserii ! Sigur, timpul nu iartă ! Şi nici revoluţia ! Cea tehnico-ştiinţifică, desigur! Mulţi oameni s-au dus, luând cu ei şi secretele unor meserii, îndeletniciri, sau, dacă a avut cine să ducă mai departe indeletnicirea, aceasta a fost înghiţită de modernism. Firesc , natural ! Ce e nefiresc şi trist, este că s-a pierdut cu timpul şi ceva ce ar fi trebuit să nu se piardă: pasiunea, dragul de meserie, de îndeletnicire , lucrul cu drag, de drag, profesionalismul ! S-a întâmplat şi se întâmplă, DEPROFESIONALIZAREA ROMÂNILOR; A ROMÂNIEI. Şi când te gândeşti că această ţară „ştia, amărâta, să facă de toate”!

Mi-am amintit zilele acestea de comercianţii, prestatorii de servicii, meseriaşii de pe strada Madona din Craiova copilăriei mele, dar, generic, este vorba despre toate oraşele ţării, despre toate meseriile, meseriaşii,  profesioniştii  care azi sunt pe cale de dispariţie.Sigur, meseriaşii acelor vremuri ar fi astăzi total depăşiţi în meserie de tehnica avansată, de robotică, de IT, dar, repet, aveau acel drag, acea pasiune pentru lucrul făcut bine, de calitate ! Ce găsim azi, pe piaţa muncii şi a desfacerii produselor muncii, în meserii mai vechi, mai noi? Lucru de mântuială, „lasă-mă să te las”, „lasă mă, că merge-aşa”, incompetenţă, ”meserie, ce-ai cu mine, că eu n-am nimic cu tine”, înşelătoria, scamatoria, lucru puţin şi de mântuială, marfă românească de proastă calitate, furatul căciulii, oameni nepotriviţi în locuri (de muncă sau de conducere) nepotrivite.

 Ce mai funcţionează azi, pe lângă „dobânda, avocaţii şi rugina”? Cultul promovării nonvalorii şi terfelirea valorii, tristul, jalnicul, perdantul... profit al contraselecţiei !  

”Contraselecţia ne doare/E ca o crimă de omor/Pornită contra fiecărui/Şi împotriva tuturor”…

                                                                                                             Ion Drăgan

„...ŞI ÎN CHIOŞC FANFARA CÂNTA...”

                                                  

Acum 25-30 de ani, (mai) tânăr fiind, ascultam la „Metronomul” lui Cornel Chiriac de la „Europa Liberă” muzica „decadentă” a Occidentului.  Vedeam doar prin reviste procurate pe sub mână, de la sârbi, cum arătau idolii Jimmy Hendrix, Rolling Stones, Led Zeppelin, etc. Mai păstrez şi azi câteva din acele reviste, precum şi „plăci” cu Beatles, de la bulgari. Astăzi, şi sârbii (o parte) şi bulgarii, şi noi, am intrat în bătrâna Europă, liberi şi cu acces direct la idolii tinereţii noastre.Îi ascultăm live, nu printre „gratiile”  bruiajului dumnical de la „Europa liberă”.Bulgarii şi noi, europenii de la porţile Orientului, am avut privilegiul, zilele trecute, de a-i vedea la treabă (muncă) pe legendarii AC/DC!. I-am aşteptat atâţia ani, precum părinţii, bunicii pe americani, dar n-am fost la Bucureşti să-i văd pe australieni !.Personal, aveam starea de spirit potrivită pentru întâlnirea cu tinereţea mea, dar m-a oprit totuşi,  tristeţea, în faţa realităţilor zilei...

Realităţi triste, ca şi cele ale anilor 80 ai sec trecut, când la spectacolele Cenaclului Flacăra , 20.000-30.000 de tineri cântau refrenul la „Ordinea de zi”: „Viaţa noastră unde e, viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea ?”...

...Stau pe o bancă, în Parcul Bibescu din Craiova. Lângă mine se aşează o pereche în vârstă.La scurt timp, banca de vis-a-vis este luată cu asalt de un grup de copii, liceeni. Entuziasm, impresii „la cald” despre megaconcertul AC/DC de la Bucureşti. „Colega” de bancă, doamna în vârstă îi spune în şoaptă, soţului ei: „uită-te şi tu la ei, ciopor pe bănci, în parc, în loc să fie prin băncile şcolii...; n-au nicio grijă, ei sunt viitorii şomeri români sau negrii Europei ; părinţii multora sunt în pragul disperării şi lor uite de ce le arde !”Soţul răspunde împăciuitor: lasă-i, dragă, sunt tineri, şi noi am fost ca ei, mai chiuleam, mai cântam, mai dansam vals, tango şi foxtrot în figuri; eram copii, în pantaloni scurţi...aşa ne-a prins războiul... au fost totuşi, vremuri grele, dar a fost frumos, că eram tineri; şi acum sunt vremuri grele,nu-i invidiez, consumă în regim expresso, frumuseţea vârstei ! Dincolo de doza funciară de invidie pe tinereţe, doamna are şi n-are dreptate. Au fost cam 60.000 de oameni la concert. Au fost foarte mulţi tineri, dar au fost şi mulţi cu vârste trecute de 40 de ani, cei care au vrut să „trăiască aievea” un vis al tinereţii, să poată auzi, vedea „pe viu” AC/DC. Dacă rezolvarea crizei depindea de prezenţa-absenţa publicului la concert, da, aş înţelege supărarea doamnei, care, paradoxal, ia totul în serios, aproape în tragic, atitudine atipică aici, la porţile Orientului. La începutul veacului trecut, Raymond Poincare, avocat şi politician de succes, spunea  într-o pledoarie la un proces ţinut la Constanţa, în care-şi apăra clientul francez împotriva Statului Român  :”Ce vreţi, suntem la porţile Orientului, unde totul e luat în uşor !”. Da, este o trăsătură a noastră, tipic balcanică, acest „luat totul în uşor”,  sau râsu’ –plânsu’, sau „râde plângând, plânge cântând, viaţa o ia în şagă”, dar nici luatul în tragic, autojelania, n-a ocolit gena noastră a celor aflaţi aici, mereu „la răscruce de vânturi” şi la margine de imperii. Nu sunt adeptul căderilor în (atitudini) extreme.Am încredere în puterea de sinteză a românului (tânăr, muncitor, şomer, pensionar) între luatul în uşor şi luatul în tragic. Toate au o soluţie. Rămâne de ales cea mai bună.

Dar,  în bacoviana „ţara tristă, plină de humor”, să lăsăm un pic de loc poveştii un pic mai vesele !.

Scriam în ediţia trecută a Contrapunctului despre mititeii de la 1877. Vă (re)amintesc domniilor voastre povestea micului, începută în...micul Paris, se pare, la doi paşi de Curtea Veche şi de Hanul lui Manuc.

Mai există în Bucureşti, pe str Covaci nr 3, clădirea în care funcţiona încă de la 1852  birtul „La idee” al lui Iordache Ionescu.Veneau aici, în veacul XX, atraşi de calitatea produselor şi de atmosferă, Caragiale, Enescu, Ranetti. Din meniu, printre altele: patricieni(cârnaţi mari), mititei (cârnaţi mici), „torpilă(ardei iute), o „pricină”(vin la sfert), o „idee”(ţuică la sfert). Odată, cererea de mititei a fost mult peste ofertă şi nu mai erau „anvelope”(maţe de oaie) în care să se pună carnea tocată.Consumul depăşea producţia.Conu’ Iordache nu s-a pierdut cu firea, a micşorat mititeii, a adăugat mirodenii noi şi i-a pus pe grătar fără anvelopă. Succesul a fost total !.În gastronomie. Mucalitul poet N.T Orăşanu a botezat pe loc mititeii fără maţ: mici ! Atunci, birtaşul a fost nevoit să ...micească mititeii „dezbrăcaţi”, din cauză de cerere prea mare. Azi, pe fondul „renumeraţiei mici după buget”, mica desfătare gastro a românului, micul, va fi probabil , remaniat. Ce va fi mai mic decât micul ?

 ...Copiii reiau gălăgios pasaje muzicale din hit-urile ascultate la concert. Peste ani, poate vor ocupa aceaşi bancă din parc, pe care stau acum bătrâneii. Pentru tinerii de azi, aceste vremuri trăite într-o Europă liberă vor deveni amintiri, aşa cum pentru noi au devenit amintiri anii 60-70 ai sec trecut, când ne strecuram în Europa liberă pe unde scurte, printre rafalele  bruiajului ideologic, duminicile, în Parc, ascultând la „Metronom” AC/DC, şi rar, la sărbători, fanfara cântând în chioşcul din faţa casei Bibescu...

Sunt prea tânăr să mă consider bătrân şi prea bătrân să mă cred tânăr. Celor mai în vârstă şi celor mai tineri decât mine le port în suflet respect şi iubire, fie şi dintr-un simplu şi creştinesc motiv: iubirea aproapelui.Timpurile, vremurile, ne vremuiesc pe toţi. Tineri sau vârstnici, puternici sau slabi, săraci sau bogaţi, prinţi sau cerşetori, în ultimă şi supremă instanţă, împărtăşim (solidar !) acelaşi destin...

Contemporan cu  rockul şi romanţa, muzici nemuritoare, aud Thunderstruck preluat de copiii generaţiei expresso, dar în suflet păstrez loc şi romanţei ! „Şi în chioşc, fanfara cânta...” !

                                                                                                                                  Ion Drăgan

NOSTALGIA UNEI MARI IUBIRI

Sâmbătă, 17 septembrie 2011. Zi frumoasă, caldă, aşa cum a fost şi ziua de 15 septembrie 1982. Cum de mai ţin eu minte că a fost o zi frumoasă acum 29 de ani? Simplu: am fost pe stadionul „Central” din Craiova, spectator la meciul U Craiova - Fiorentina, din Cupa UEFA. Păi, se poate uita că a fost senin şi cald, şi afară, şi în suflete?  Era meciul cu care Craiova începea campania (fotbalistică) de „integrare” în Europa. Fotbaliştii din ţara lui Dante s-au deplasat la Craiova convinşi că vin la un antrenament cu public, aşa, ca un galop de sănătate, fără griji, fără efort, într-un paradisiac sejur turistic. Ei, bine, avură surpriza să constate că oltenii, ospitalieri din fire,   iubitori de literatură italiană (studenţi, de !), le construiră italienilor un „holospaţiu” dantesc, să se simtă ca acasă !Reuşita fu a leilor albaştri,  cei de pe dreptunghiul verde, şi a celor peste 30.000 din  tribune. Pentru italieni,  groapa cu lei albaştri de la Craiova a fost l’nferno ! Au pierdut cu 1-3 ! Pentru noi, era începutul ascensiunii pe drumul spre paradisul fotbalistic european ! Dar, toate acestea se întâmplau ehe, în secolul, în mileniul trecut ! Amintirile le-am păstrat şi le-am trecut şi pe ele veacul şi mileniul. Sunt amintiri frumoase şi le iubesc. Şi ele pe mine, pentru că nu mă lasă să le uit. Vorba cântecului, „amintirile mă urmăresc”.Frumoase şi triste ! Câteodată mă întristează, dar tot le iubesc !. E o întristare care doare aproape fizic. O durere...dantescă, atât de trist şi de frumos pusă în cuvinte, în Divina comedie:  „Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria”. Da, este trist , este dureros să-ţi aminteşti astăzi, în Craiova celor 5 stadioane în ruină, de Craiova fotbalistică a anilor ’70-’80, un oraş incandescent, un adevărat vulcan, un adevărat...Vezuviu (activ !), ca să fim în ton cu ţara (nu numai fotbalistică a) lui Dante. A trecut ceva vreme de atunci !Vulcanul s-a stins încet, încet, iar azi este total inactiv !  A rămas cenuşa, risipindu-se, parcă dintr-o urnă funerară, în toate cele patru zări. Sigur, stingerea vulcanului n-a fost deloc una naturală. Forţe malefice, unele dinăuntru, altele dinafară, unele din amatorism,  din nepricepere, din neştiinţă, altele cu bună ştiinţă (şi cu rea voinţă)  au reuşit (tristă şi înjositoare, degradantă „performanţă”!) să dezactiveze Ştiinţa Craiova, să scoată din întrebuinţare, cum spuneam, 5 stadioane, 5 focare de fotbal . Şi totuşi, chiar dacă astăzi, acum, nu pot vorbi decât despre „nostalgia unei mari iubiri”, eu mai sper în reînvierea (spiritului) „campioanei unei mari iubiri”,în reactivarea vulcanului ! Eu cred că va mai fi o primăvară a fotbalului craiovean-oltean-naţional ! Va mai fi un 16 martie 1983 (ca stare de spirit), vor mai fi motive (strict fotbalistice) să se adune 50.000 de olteni în faţa hotelului Jiul din Craiova, ca atunci, în faţa lui Adrian Păunescu şi a membrilor Cenaclului Flacăra, la acel spectaol ad hoc unde şi-au  manifestat împreună bucuria victoriei în meciul cu Kaiserslautern (1-0), scandând lozinci de iubire pentru idolii gazonului, dar şi cântând cântece de iubire de ţară, cântece patriotice, aşa cum se întâmpla la spectacolele Cenaclului Flacăra, adevărate lecţii itinerante. Spectacole –manifest de bucurie, de iubire pentru limba română, de iubire pentru istoria acestei ţări, de iubire pentru semeni , de iubire pentru valorile româneşti şi cele universale, de iubire pentru pacea lumii.  Istoria Cenaclului consemnează recordul absolut de la Craiova, din 16 martie 1983: peste 50.000 de spectatori la marele spectacol-manifest de iubire, poezie şi muzică ! Cenaclul Flacăra (născut în 17 septembrie 1973), părintele acestuia, Adrian Păunescu  şi „campioana unei mari iubiri”, Ştiinţa Craiova,  nu vor muri niciodată ! Pentru că aşa le este dat unor „oameni, fapte, întâmplări”, să se nască spre a moşteni veşnicia !

                                                                                                                      Ion Drăgan

“SĂ RECUNOAŞTEM TOTUŞI…”

 Azi, 17 februarie 2012, de Moşii de iarnă, în amintirea iubiţilor mei părinţi, Ioana şi Ilie Drăgan

Din când în când mai primesc de pe la prieteni, pe mail, diverse calupuri cu construcţii celebre, emblematice, vârfuri ale civilizaţiei umane, de la vestigiile antichităţii, care au traversat timpul, au supravieţuit atâtor altor civilizaţii, îmbătrânind frumos, până la construcţiile obraznice, îndrăzneţe, avangardiste, create de cybertectura civilizaţiei postmoderniste cu care suntem contemporani. Şi, iată – ne în orizontul privirilor noastre, contemporani cu Piramida lui Koeps şi cu Burj Al Arab !.Mai devreme m-am uitat prin albumele cu peste 1000 de poze, ale unei prietene. Am tot respectul pentru construcţiile avangardiste ridicate spre cer din nisipurile (ne)mişcătoare ale deşertului mustind a petrol, dar admiraţia mea…antică ,veche şi de demult rămâne intactă pentru Piramidele mai de la sud-vest, construcţiile avangardiste din vremea faraonilor Egiptului antic ! Mai trag o raită prin timp, prin civilizaţii, răsfoind albumul. Ce văd eu din mers răzbătând dintre zidurile antice, de ev mediu, renascentiste, moderne, postmoderne ale construcţiilor ? Numitorul comun: un adevărat spectacol de inteligenţă, imaginaţie, rafinament, autodepăşire, spirit (ultra)modern, avangardism!Fiecare epocă, fiecare orânduire a încercat să depăşească efemerul prin oamenii vizionari, oamenii aleşi, oamenii cu har, care au fixat în memoria posterităţii semne –expresii la superlativ ale gradului de civilizaţie atins. Toate par semne puse parcă în calea unor posibili vizitatori din timpul fără timp şi spaţiul nemărginit , pentru a fi procesate, recunoscute, fişate, aşezate în muzeul infinit ca timp şi spaţiu, al Universului. Câteva repere arhitecturale de prin albume: Empire State Building, Acropole, Domul din Milano, Muzeul ştiinţei din Valencia, piramidele de la Indianopolis, clădirea ca o uriaşă anvelopă a Alianz Arena din Germania, Marele Zid Chinezesc, Centrul Financiar Mondial din Shanghai, cosmodromul aztec, turnul Taipei 101 din Taiwan, Sagrada Familia, Burj Al Arab, Colloseum, Muzeul Guggenheim, Turnul Eiffel, Teatrul Naţional din Beijing, barajul de la Assuan, Turnul din Pisa, TED Cube-Taiwan şi lista ar putea continua ! Eu mă opresc aici. După atâta istorie, după atâtea construcţii văzute (desigur, virtual !), după atâta istorie a civilizaţiilor, sintetizată în clădiri semnificative, pur şi simplu am simţit nevoia  să văd peisaje , natură "sălbatică", unde nu a ajuns mintea, imaginaţia, mâna omului, să o "civilizeze"! Privind şi minunându-mă de… minunile arhitecturale din toate timpurile, care simţi că te strivesc prin încărcătura lor istorică sau cu greutatea blocurilor  de bazalt, de granit, de beton, termopan, sticlă, fibră, etc,  din instinct de apărare, am ieşit în calea lor cu …un fir de iarbă !   M-am trezit îngânând “Să recunoaştem, totuşi, ni-i dor de-un fir de iarbă”!. Parcă a fost dat tonul unui cor! Deodată, toate  construcţiile s - au aşezat pe mai multe rânduri, în trepte, ca un cor simfonic, şi au început să cânte în toate limbile pământului, refrenul la care eu dădusem tonul ! Dirijez acest cor cu firul de iarbă-bagheta magică, aşezat în faţa construcţiilor, care parcă s-au redimensionat – miniaturizat! Între mine şi “cor”, autostrada curbată a Timpului! Da, asta era! “Megalopolisul” sui generis, format din toate construcţiile reprezentative ale umanităţii are nevoie de o undă de aer proaspăt, venit dinspre firul de iarbă, eventual, de curând cosit ! Acest oraş este sufocat de  atâta istorie …trecută şi…viitoare, de miliardele de tone de materiale de construcţii. Îi lipseşte cadrul, ambientul natural, iarba, copacii, pădurea, viaţa!Trec pe un site, ştiţi dumneavoastră care, şi caut clipuri cu construcţii ale inegalabilului architect, Natura. Unele sunt ilustrate muzical , genial, de naiul lui Gheorghe Zamfir! Da, construcţiile făcute de inspiraţia, inteligenţa şi mâna omului nu înseamnă nimic, dacă sunt ignorate, dacă sunt distruse cele mai vechi construcţii din lume, care durează de  dinainte de a fi lumea pe lume, construcţiile perfecte ale Naturii ! Se investeşte (mult prea ) mult în civilizaţia materială, ignorându-se în aceeaşi proporţie, civilizaţia spiritului, civilizaţia Naturii (umane) ! Să recunoaştem, totuşi, că Omul este doar un imitator, ce-i drept, genial, al Naturii! Să recunoaştem, totuşi, că e nevoie de pasul înapoi, de întoarcerea la (respectul pentru) Natură, în vremuri când natura umană, condiţia umană, civilizaţia sufletului sunt sufocate sub greutatea   cyber - volumelor de beton, sticlă, fibră ale  arhitecturii post moderniste, expresie a "îngheţului", a robotizării spiritului. N-aş vea să fiu înţeles greşit. Iubesc noul, avangarda, sunt un spirit liber, open mind, dar am deprins înţelepciunea necesităţii pasului înapoi, dacă vrei să înaintezi sigur.În orice om există, ca o prelungire în planul terestru, fărâma de dumnezeire, Duhul Constructorului Primordial, al "Creatorului Cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor", vocaţia de constructor. De aceea, orice om, orice constructor, nu poate construi trainic, dacă nu construieşte şi cu sufletul !Acolo, în suflet, orice construcţie e nepieritoare!

…Mi-am amintit de o iarnă de-acum 50 de ani, când ningea frumos, cu fulgi mari, ca în ilustratele de Crăciun, iar noi, eu, mama, tata, ne bulgăream în Parcul Bibescu din Craiova, în faţa Castelului fermecat!

Am scris toate acestea privind din când în când afară, unde a început să ningă liniştit, rar, cu fulgi mari ! Cât de mult seamănă această ninsoare cu ninsoarea pe care o păstrez curată, pură, în suflet de aproape50 de ani,!  Ninsoarea din acest mijloc de februarie este şi ea o construcţie a Naturii - sezonul de iarnă! Aceste construcţii, cele cu ghiocei ieşind de sub zăpezi, cu firul de iarbă renăscând, cu copacii în floare,  cu lanurile coapte, în căldura şi seninul verii, cu pădurile verzi, cu munţii coloraţi în culorile toamnei, cu panere pline de roadele pământului par construcţii atât de fragile, de sezoniere, în trecerea  lor!. Nu, ele nu trec niciodată! Noi trecem! Ele sunt aici, toate! În suflet ! Aici, poate fi primăvară într-o zi cenuşie, tristă de toamnă, poate fi soare, senin, când peste noi cad zăpezi care par nesfârşite.  Câteodată, Natura se mai răzbună pe noi oamenii, pentru că o brutalizăm, o nesocotim, furându-i, ignorându-i, batjocorindu-i, distrugându-i “construcţiile” şi ne mai încearcă, răsturnând peste noi miliarde de metri cubi de fulgi uşori de nea! Să iubim, să protejăm construcţiile trecutului, să îndrăznim, să construim vizionar, dar, să nu neglijăm construcţiile, civilizaţia  din sufletul fiecăruia din noi, în vremuri când civilizaţia sufletului este ameninţată de glaciaţiunea cyber civilizaţiei din epoca încălzirii globale!

                                                                                                                 Ion Drăgan

"STATUI, MONUMENTE, DE VEGHE CÂND SUNT..."

În 15 februarie, s-au împlinit172 de ani de la naşterea lui Titu Liviu Maiorescu. În urmă cu câteva zile am scris o nouă ediţie din "Să nu uităm să ne amintim - Oameni, fapte, întâmplări". O mare parte este închinată amintirii lui Titu Maiorescu. Iată un scurt fragment din text:
 " Au trecut peste 120 de ani de la moartea lui Eminescu şi nu cunoaştem adevărul :a fost sau n-a fost asasinat lent ? Dezbaterile în acest „proces” continuă. Nu se ştie dacă în acest secol va fi dată sentinţa. Din diverse motive. Nu le comentez. Cu lumini şi umbre, cu circumstanţe atenuante sau nu, vinovat sau nu, oricum, Titu Maiorescu va primi sentinţa în lipsă, el părăsind lumea instanţelor pământene în 18 iunie 1917".

...Scriind despre Titu Maiorescu, mai de drag, mai de dor de Craiova, mi-am amintit de statuia lui Ioan Maiorescu, părintele lui Titu Maiorescu, statuie făcând parte, alături de grupul statuar (cu Ştirbei Vodă) din curtea bisericii Sfânta Treime,  din perimetrul terestru dar şi de suflet, al amintirilor mele din copilărie, din adolescenţă!.
Am intrat pe un site cu olteni mulţi ! Mă uit la poze cu Craiova de altădată şi dau de o poză cu actualul Colegiul Carol, cu o părticică mică din zidul Colegiului Naţional Elena Cuza, fostul SM 3 Între cele două lăcaşe de lumină venită din învăţătură se vede în planul mijlociu al pozei, statuia lui Ioan Maiorescu.

Am avut o tresărire, amestecată cu bucuria amintirilor din Craiova copilăriei mele, dar şi cu tristeţea că această statuie nu mai este astăzi la locul ei ! Şi totuşi, bucuria că statuia există dar cu amplasamentul schimbat, domină tristeţea translării ei uşor mai spre nord, mai aproape de faţada principală a Colegiului Naţional Elena Cuza. Bine că (statuia lui) Ioan Maiorescu trăieşte, nemurit de craioveni în bronz! Doamne fereşte, s-au mai văzut cazuri când statuile au fost date jos de pe socluri, au fost alungate din Cetate, au fost exilate în...uitare, ori, mai grav, strigător la cer, expresia în bronz a recunoştinţei cetăţenilor urbei a fost negociată, văndută pe doi bani răi, la vreun centru de achiziţie de fier vechi......!
Mi-am amintit de anii ante '90, când (statuia lui) Mihai Viteazul, voievodul întregitor de neam şi Ţară a stat mult timp în spatele curţii Palatului Jean Mihail. Statuia, dezmembrată - nu-mi mai amintesc, dacă nu chiar capul era desprins de trup, ca atunci, în 1600, pe"câmpia Tordei, triste"- aştepta viză de intrare triumfală în Bănie! Din fericire, astăzi, Viteazul domină centrul civic al urbei . De la înălţimea de la care priveşte, probabil vede Casa Băniei, reşedinţa dregătoriei sale oltene, dar cu siguranţă este contemporan şi  în dialog continuu, face to face cu Ştirbei Vodă, cu Regele Carol I, aliniaţi aproape perfect, arhitectural vorbind. Amplasamentul Viteazului mi se pare absolut corect, dominând piaţa centrală a Cetăţii, deşi, la fel de motivat ar fi fost amplasamentul lângă Casa Băniei, unde ar fi fost vecin cu vitejii  fraţi Buzeşti. De aceea, cred că "translarea" lui Ioan Maiorescu mai la nord este absolut motivată, pentru că altfel, perimetrul respectiv ar fi devenit redundant, ca densitate de statui pe metrul pătrat, dar, la fel de central amplasament , cu statuia orientată cu faţa spre str Mihai Viteazul ar fi fost şi în curtea Colegiului, lăcaş de învăţământ unde Maiorescu a fost director şi strălucit profesor de limba română şi istorie.
Important este că oltenii-craiovenii lăsară o ţâr' de loc în spaţiul teerestru, în istoria Craiovei, lui Ioan Maiorescu, nemurit în bronzul statuii şi în neuitarea lor.
Ioan Maiorescu, Ioan Trifu  pe numele său adevărat (înrudit pe linie maternă cu Petru Maior), născut în 1811 în Bucerdea Grânoasă-Alba, a reprezentat strălucit Craiova, Oltenia, Ţara Românească la Frankfurt, ca diplomat.Veşnică amintire !
                                                                                                                        Ion Drăgan


   

.

De VALENTINE ' S DAY, CU GÂNDUL ŞI SUFLETUL LA DRAGOBETE !

Sunt un român european...bine temperat, am privirea, mintea şi sufletul, deschise spre valorile istoriei, culturii, civilizaţiei Europei, casa-ţara noastră comună, no'aşa, pe care o penetrarăm greu, din mai multe încercări, dar, într-o vreme a globalizării, a pierderii treptate a identităţii naţionale, într-o vreme când nu mai avem (chef să construim) amintiri din viitor şi e din ce în ce mai greu "să îţi prevezi trecututl", mă-ntorc cu nesfârşită...dragoste (endless love, de, updatat) la Dragobetele nostru traco-geto-dac!
Oare va veni o vreme când Dragobetele nostru va fi sărbătorit în Europa, în America, în toată lumea, fie şi din spirit cosmopolit?
Tuturor iubitelor - şi neiubitelor...încă(asta e, ce să-i faci, nimeni nu-i perfect)! - de Valentine's Day, un semn de iubire neaoşă, românească, de la Dragobete, "logodnicul păsărilor"(atenţie, citiţi păsărilor, nu păsăricilor !):
A, iubite, a
Mai spune-mi ceva
Că mi-e drag să-mi spui
Ce nu ştiu, drag pui
Că mi-e drag s-ascult
De dragoste mult
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările

O, iubito, o,
Cred că tot ca noi
Copacii bătrâni
Acasă rămân
Ca nişte bunici
Cu puii cei mici
Care-n braţe-i leagănă
Până-i frunza galbenă
Pe urmă vin vântoasele
Şi nu-i nicio pasăre
Pe urmă le cad foile
Se-nvelesc cu ploile
Pe urmă-i dor crengile
Şi n-au ce să legene.
(Grigore Vieru - s-a născut în 14 februarie 1935 şi nu va muri niciodată)
Să ascultăm cântecul, interpretat de neica Tudor al nostru, împreună cu orchestra Arkadia di Chişinău:
http://www.youtube.com/watch?v=9Gml-4pQVdw

Semn că-mi întoarceţi iubirea de... IUBIRE , neaoşă ori cosmopolită, ar putea fi o postare a unei poezii de dragoste din marea poezie de dragoste a literaturii româneşti şi universale, pentru că întotdeauna va fi loc de IUBIRE, de la Omar Khayam la Eminescu, de la Rilke la Macedonski, de la Baudelaire la Bacovia, de la Esenin la Nichita Stănescu, de la Evtuşenko la Adrian Păunescu !
Vorba unui clasic în viaţă al teledivertismentului dâmboviţean, să vă iubiţi mult , dar nu uitaţi nici dimensiunea...calitativă! Adică, să vă iubiţi bine!
A, şi încă ceva să nu uitaţi !Iubiţi-vă de V'sD, dar  să nu uitaţi de Dragobete ! Că dacă uităm să (ne) iubim româneşte, intrarăm-penetrarăm degeaba cocheta bătrână şi perversă Europa! Ne luă pe sus adrenalina valului de aderare,  intrarăm în ea, uitarăm de noi,  dar uitarăm de ce intrarăm!
De Valentine's Day, vă pupă evropeneşte cu gândul la Dragobete, Drăgan-pupă fete !

FRUMOŞII NEBUNI AI CRAIOVEI DE ALTĂDATĂ!

                În aceste zile cu ninsori şi ger, m-am încălzit recitind „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”.Şi în cărţile lui Fănuş ninge! Ninge frumos, cu cuvinte-diamant! Ninsoarea se aşerne pe  suflet ca o ploaie caldă de vară!Mi-am încălzit şi mi-am împodobit sufletul cu bijuterii lucrate genial, în filigran, de poetul-rege al metaforelor în proză, Fănuş Neagu, aflat parcă la întrecere cu măiestria gerului, mare meşter bijutier, în gheaţă, ori creator de „vitralii” pe sticla îngheţată a ferestrei: 
           „Frumoşii nebuni cântă dragostea, libertatea şi răzvrătirea. Adică viaţa.Paginile scrise atunci se păstrează ca fumul în crestătura icoanelor potrivite sub candela Timpului. Sunt de zăpadă albastră, de Dunăre neistovită şi umblă-n ele sănii alungite de crivăţ, duhul legendelor şi al gerului care încleştează Bucureştii la margini de Orient şi lângă inima binecuvântată a tinereţii şi a femeii”.
           Citesc din Fănuş cu televizorul aprins, dar fără sonor. Privesc din când în când secvenţe din Bucureştii de azi, cu oamenii din Piaţă. Într-un fel, şi ei sunt frumoşii nebuni ai marelui oraş! Mulţi din piaţă seamănă cu nebunii lui Fănuş, Valdara, Ramintki, Zăvoianu.”Dragoste, libertate, răvrătire”!... 
            Dar, nu despre ei vreau să scriu mai departe, ci despre un anume fel de nebuni ai Craiovei de altădată. Citesc din Fănuş, trag cu coada ochiului la Tv şi cu disponibilităţi distributive sporite ale gândului, îmi răsar în minte secvenţe din Craiova  anilor ’60 – ’70. 
Încerc să-mi odihnesc ochii , pun pe noptieră cartea lui Fănuş, la Tv nu mă uit, pentru că  mi s-a umplut casa de politologi şi comentatori politici (bine că doar virtual,  înghesuiţi pe ecran). 
              E o nebunie! Trăim vremuri de excepţie...ca-ntr-un  Cehov...deliteraturizat! Parcă suntem cu toţii, doctori şi pacienţi, de-a valma, sechestraţi într-un imens salon nr 6! Nebunii lui Fănuş se pierd, se deliteraturizează şi ei,  la contactul gândului cu realitatea zilelor noastre.  
Opresc cuvântul „nebun” din drumul lui înapoi, spre sensul propriu, care ţine de psihopatologic. Încerc să-l mai ţin în înţelesurile lui mai blânde. Închid ochii şi...deschid o pagină din cartea de amintiri cu ilustraţii, imagini vechi de 40-50 de ani...

            ...Strada Tabaci, în apropierea Casei Polone. Pe trotuar trece încotoşmănată, deşi e vară, Frida pictoriţa, fiică a unor nobili polonezi scăpătaţi, aşa cum ştiam noi povestea, auzită de la „oamenii mari”. Unii îi ziceau Frida nebuna. Ea nu se supăra. Se aşeza pe trotuar, înconjurată de nenumăratele ei plase  pe care le târa prin tot oraşul.  Nu cerşea, dar câte un om mai milos, îi punea în poală un bănuţ. 
Odată am văzut-o în Piaţa Chiriac, lângă o bodegă.Câte un „samaritean”, amator şi de-o halbă, informat la zi cu povestea polonezei, înainte de a intra în bodegă se apleacă parcă făcând o metanie, lasă obolul milei în poala prinţesei şi meditează filosofic –existenţialist: ce e omu, dom’le!, cine-a fost şi ce- a ajuns!.

               Hei, copii ai anilor ’60, vă mai amintiţi de Olga? Cum, care Olga? Olga nebuna, aşa o ştiam noi, copiii. Ne mai luam după ea, o speriam, o necăjeam! 
De obicei, era blândă, nu se apăra, nu reacţiona, trecea absentă pe lângă noi,despletită, cu haine ponosite, petecite, groase, fie vară, fie iarnă. 
              O altă figură a Craiovei de-atunci era Valerică. I se spunea Nebunu'. Unii spuneau că ar fi luat-o razna din pricina unei iubiri neîmpărtăşite. Scria versuri, fuma pipă, avea mai multe "case" , unele de vară altele de iarnă. Avea o servietă mare, uzată, din piele, doldora de cărţi luate probabil de la anticariate, spre vânzare. Cutreiera restaurantele, grădinile de vară, cu nelipsita-i servietă - anticariat ambulant, pufăind , scoţând din pipă un fum înecăcios de la tabacul mixtum compositum(tutun adunat de prin chiştoace de Mărăşeşti, Naţionale, Carpaţi, Aroma). 
Venea la masa ta, îţi prezenta oferta de carte, hrană spirituală, apoi...la schimb!, el trecea la hrana concretă! Dacă mai aveai în farfurie o bucăţică de carne, un cartof prăjit, sau, o gură de vin în pahar, foarte respectuos (mai ales dacă erai cu o fată) te-ntreba dacă poate să "servească". Cum să-l fi refuzat? Mai ales că el, prin gestul său, tocmai îţi tăiase pofta de ...servit! 
Când era binedispus, mai recita din propriile poezii, la cererea clientului.Îmi amintesc şi acum un cântec pe care-l cânta Paul Negoiţă, sămbăta, la Dinamo, care, spunea el, era scris muzical de el, pe versurile lui Valerică. "Îţi va cădea şi ţie steaua/Şi-ai să ajungi şi tu ca mine/Să simţi pe umăr cucuveaua/Cobindu-ţi rău, atunci , pe cine/Mă vei chema seara la cină/Când toate te vor părăsi/Ai să rămâi de tot străină/Nici vocea nu-ţi va folosi"... 
Era acceptat de toţi şefii restaurantelor. Chiar şi celebrul Neica (îl chema Niţu), şeful Minervei, îi dăduse voie în Sala Maură. Lui şi Mamei Leana, florăreasa, o ţigancă bătrână, mereu zâmbitoare, amabilă, chiar manierată, se vedea că fusese o femeie frumoasă în tinereţe. Clienţilor fideli le mai lăsa câteodată, bonus, câte-un fir de busuioc, câte o garoafă... 
              Ei,dar cei ce -şi mai aduc aminte aceste figuri pitoreşti ale Craiovei, n-au cum să-l fi uitat pe celebrul Paganini (de Craiova, fireşte!), violonistul care-şi îndulcea  amarul bătrâneţilor cântând pe străzile centrale ale urbei, mai ales pe Unirii, în preajma Minervei. Se vedea că nu este un violonist amator, sau, mă rog, se mai vedea încă, acest lucru, deşi îi tremurau groaznic mâinile pe arcuş şi pe vioară,  probabil că avea Parkinson. 
             Dar, ca să ieşim din zona melancolică, să mai înviorăm puţin atmosfera, să ne amintim de papa Cojan, celebrul caftangiu din cauza căruia  a fost închis barul de noapte Periniţa. Şi el era considerat uşor...nebun!Nu era un mardeiaş agramat şi needucat. Era şcolit, cred că era inginer.
Când noi, adolescenţii acelor ani l-am cunoscut, el era un om încă arătos, atletic, cu un început ...sănătos de chelie. Iarna purta o pălărie trasă pe ochi şi o haină de piele, lungă, ca ofiţerii SS . 
Într-o noapte s-a iscat un scandal în barul de noapte,  probabil pornit de la dansatoare. Papa Cojan a făcut linişte şi ordine primind mai puţini pumni  decât a împărţit el în stânga şi-n dreapta. 
            Îşi mai aminteşte cineva de aceste figuri pitoreşti ale Craiovei ? De blânzii şi (totuşi!) inofensivii  nebuni ai Craiovei copilăriei, adolescenţei celor ce azi sunt la prima tinereţe a...vârstei a treia? 
            Sau, vă mai amintiţi de Stroschneider, de omul care mergea pe sârmă, sau cel care mergea  pe catalige, sau de Isăilă, motociclistul cu un curaj...nebun, sau de celebrul negustor...anonim, turcu' îi ziceam noi, copiii ! El nu era nebun, dar avea o marfă, o nebunie! Avea prăvălie de oltean, fără uşă, fără geam, vis a vis de Şcoala de hipoacuzici, la intrarea pe strada Amaradia, cam unde este astăzi intrarea pe Calea Severinului. Veneam aici tocmai de pe strada Madona, pentru că turcul avea de toate cele tebuincioase copilului care eram: halviţă, nuga, şerbet, îngheţată,  susan, şi era 10 bani paharul de braga rece!

              La câţi nebuni, la câte nebunii apar azi, în spaţii nemeritat de ample, prin ziare, reviste, televiziuni, de unde coboară în realia (totuşi, prea mulţi în câmpul social real), nebunii Craiovei de altădată sunt nişte sfinţi!  Măcar de aceşti frumoşi , blajini nebuni, să-şi mai amintească cineva, câte un craiovean ce-şi poartă amintirile în suflet, nepieritor, dacă despre mari personalităţi, oameni de cultură, literaţi, istorici, savanţi, se scrie, se aude din ce în ce mai puţin! 
           Dar, să nu dramatizăm!  Dincolo de Craiova mileniului 3, din beton, termopane, silicon şi sticlă, decuplată parcă psiho-afectiv,  există totuşi, o Craiovă sensibilă! Trăieşte în fiecare din noi, mai mult sau mai puţin tineri, şi amintirea marilor personalităţi, şi amintirea nebunilor blajini! 
Să-i păstrăm pe toţi  aceştia, în Craiova din suflet ,”departe de lumea dezlănţuită”, departe de...nebunia acestor vremuri!
              Iarnă afară, iarnă între noi, iarnă în noi! Mă trezesc cântând şoptit: „La mine-n suflet este vifor/Şi vin nebuni să facă schi”...

                                                                                                                      Ion Drăgan

S.O.S PLANETA ALBASTRĂ

...Craiova, 4 martie 1977. De trei zile, primăvara învinsese iarna. Calendaristic. Primăvara câştigase o bătălie decisivă, înaintea victoriei finale din ziua echinocţiului. Vom mai fi asediaţi de legiuni de fulgi de nea („a mieilor“), de cohorte de stropi reci de ploaie sau lapoviţă, care, din munţi, de unde s-au repliat, vor mai ataca sporadic şi diversionist sudul ţării, dar ştiam bine că suliţele de căldură şi lumină din fierbintele sud vor anihila rapid orice pornire revanşardă a iernii. Ştiam că, din ce în ce mai mult, „zăpezile vor mirosi a floare“! Aşadar, după-amiaza de 4 martie 1977, caldă, parţial însorită. Nimic nu prevestea noaptea de coşmar. Librăria nr. 2, intrată în memoria colectivă drept Librăria „Cartea Rusă“ (denumire încărcată ideologic, dar salvată de valoarea cărţilor marii literaturi ruse), era în acea după-amiază ticsită de oameni. Oameni mulţi şi afară. Motivul aglomeraţiei: lansarea, în prezenţa autorului, Adrian Păunescu, a volumului „Pământul deocamdată“. M-am numărat printre cei care şi-au cumpărat cartea. Nu o mai am. Am dat-o împrumut, nu mai ştiu cui. A uitat să mi-o mai înapoieze. O parte am salvat-o în propria memorie. Poezia care dă titlul volumului pare că e scrisă zilele acestea, deşi e scrisă în urmă cu peste 30 de ani. Realităţile anilor ‘70 par astăzi amintiri din viitor. O prognoză a... ce a fost, ce este şi va fi Planeta albastră, cum „cată ea să fie“, cine ştie câţi ani, câţi „seculi“ de-acum înainte. M-am aşezat pe o bancă din micul părculeţ de la Sfânta Treime şi m-am apucat „de citit“. Când s-a lăsat înserarea am plecat spre casă, aflată la doi paşi. Pe la ora 21.00 am dat drumul la TV, fără sonor, şi, aşezat comod pe canapea, mi-am continuat lectura. Deodată, liniştea lecturii a fost întreruptă de un uruit ca de tancuri în mers. Instinctiv, m-am uitat la TV. Era un film bulgăresc paşnic! Imagine era. Sonorul era la minimum. Nu aveam experienţa unui precedent (cutremurul din 1940), aşa că primul gând a fost că trec tancuri pe strada Madona. Ce tancuri, Doamne, iartă-mă, la noi e pace! M-au adus la realitate voci amestecate, femei, bărbaţi: ieşiţi, e cutremur! Am coborât în grabă cele câteva trepte şi m-am alăturat vecinilor panicaţi. Clădirea de vizavi se îndrepta ameninţător spre noi. Dintr-o dată, balansul s-a oprit. Nimeni însă nu s-a întors în casă. Cei care mai trecuseră prin aşa ceva avertizau asupra pericolului repetării „scuturăturilor“. Din fericire, casa mea nu a fost avariată serios, dar deja se simţea în aer praful, ridicat din foste ziduri ajunse moloz, prin tot oraşul. Parcă pentru a mai împrospăta aerul, se pornise o ploaie agasantă, măruntă şi deasă. Târziu, spre ora 2.00, oamenii au plecat din ploaie, mergând pe la casele lor. Cu siguranţă, cei care au trăit acele clipe şi le mai amintesc şi azi. Fiecare le-a trăit cu groază, unii au şi azi sufletele îndurerate, în urma pierderii unor oameni dragi. Nu cred că prin prisma percepţiei grosiere a realităţii putem distinge un raport de cauzalitate între încercările la care ne supune natura, cutremure, alunecări de teren, ploi diluviene, inundaţii şi „tectonica“ socio-politică mondială ori ploile torenţiale ale promisiunilor, intenţiilor de „bine mondial“ planetar. Şi, totuşi, într-o realitate sensibilă, nu putem să nu distingem (şi distingem, dar, „de câte ori omul vede un rău/Şi tace-ntorcând capul său“) că şi stihiile naturii, şi cele provocate de om îşi sunt unele altora şi cauze, şi efecte, în multe cazuri. Plătim şi noi, românii, odată cu Planeta, deconturile supercivilizaţiei, cu efecte catastrofale (pre)vizibile: distrugerea stratului protector de ozon, efectul de seră, dispariţia unor specii din flora şi fauna planetei. În schimb, apar specii modificate (degradate) genetic, schimbări climatice majore şi odată cu ele, pe fondul slăbirii imunităţii şi a adaptabilităţii la mediu, sute, mii de noi suferinţe, dezechilibre, atrofieri şi, nu în ultimul rând, polua-rea, degradarea, atrofierea condiţiei umane. Fuioare de fum, de smog, se ridică de pe Planeta albastră, sfidând porţile albastre ale Cerului, şi, odată cu ele, învăluite în ele, păcatele strigătoare la Cer ale luptei omului împotriva omului, cu arma atomică, chimică, economică, bacteriologică, toate considerate culmi ale minţii şi civilizaţiei uma-ne. Planeta albastră! Aşa se mai vede Pământul, deocamdată, privit poate doar prin hublourile navelor spaţiale, dar privită în detaliu, „cea mai frumoasă stea“ pare pe alocuri un uriaş deşert de cenuşă. Sub acest aspect, nu s-a întâmplat nimic bun. „Ceaţa“ persistă de la Vladivostok în Chile şi de la Vancouver la Tokio. Mai jos, câteva flash-uri ale unor realităţi foarte recente. Cele mai apropiate şi triste realităţi, cutremurele din Chile şi Haiti. Tsunamiul pornit chiar în 26 decembrie 2004 care a lovit devastator (peste 200.000 de morţi) sudul Indiei, Thailanda şi Indonezia. Sunt date certe că proporţiile dezastrului puteau fi considerabil micşorate dacă omul nu lucra împotriva naturii igno-rând, distrugând barierele naturale de mangrove, acei copaci cu rădăcini uriaşe, adevăraţi stâlpi de susţinere. În sudul Indiei, statul Tamil Nadu a fost distrus aproape în totalitate, excepţie făcând teritoriile unde, cine ştie cum, mangrovele nu fuseseră defrişate. România, 2008. Satele Moldovei de nord şi ale Maramureşului istoric. Râuri ieşite din matcă! Râuri de lacrimi! Case plutind cu bucata de pământ alunecată în râu. Imagine de coşmar! Într-un sat, cimitirul, aflat pe un deal, devenise casa şi speranţa de viaţă pentru câteva familii. Doi copii, un băiat şi o fetiţă, pe o pătură ponosită, noaptea, culcaţi de părinţii lor, cu capetele pe „pernă“, o piatră funerară! În acele zile şi nopţi de coşmar, clopotele au bătut neîn-cetat, să alunge norii. Ploile s-au oprit, dar suferinţele, grijile au rămas. Nerezolvate. Mereu vin ploi diluviene. O parte dintre ele sunt şi lacrimile copacilor, pomilor retezaţi de inconştienţa unora. Era de ajuns să fie lăsaţi în viaţă acei pomi, pentru a proteja vieţi, destine uma-ne. Ca să nu mai vorbim de inundaţiile din sudul Olteniei. Câteodată, natura ne mai trage de mânecă, amintindu-ne că tot la ea găsim „remediile naturiste“ împotriva stihiilor dezlănţuite de ea sau de noi. E din nou primăvară, vor fi din nou ploi. Vor fi „aur şi argint“ pentru sămânţa din brazdă? Sau lacrimi şi suferinţă? Va fi cutremur? Se estimează că în Bucureşti ar face 500.000 de victime. Vor fi frământări sociale, mişcări seismice în societatea civilă şi cea politică? 
În timp ce scriu aceste rânduri ascult „Vânare de vânt“. Cântă Moţu’ Pitiş. „De câte ori omul vede un rău/Şi tace-ntorcând capul său...Răspunsul prieteni, e vânare de vânt, răspunsu-i vânare de vânt“...
Şi, totuşi! S.O.S Planeta albastră! S.O.S natura! S.O.S condiţia umană! 
                                                                                                                               Ion Drăgan

D’ALE NOASTRE...

1. „Străzile au amintiri”.Strada Madona din Craiova anilor ’50 – ’60 ai secolului trecut era plină şi pe-o parte şi pe alta, de jos, de la intersecţia cu str Calomfirescu, până sus, la magazinul Englezu’, la intersecţia cu str Unirii, de felurite magazine, ateliere, prăvălioare. Găseai de toate, de la alimente, la croitorii, de bărbaţi şi de dame, de lux (croitoriile !), până la atelierul de lăcătuşerie al lui nea Sandu – minte - ngustă. Câteva repere: pe str Madona, colţ cu str Ioan Maiorescu era prăvălia lui Bonciu de unde puteai să cumperi cea mai bună pâine neagră din lume, caldă, bine prăjită, cu mirosul acela ...nu pot să-l „traduc” în cuvinte!. Vizavi,colţ cu str Matei Basarab era o mică alimentară, cu podeaua de lemn mereu  mirosind a bradolină. Aici găseai de toate. De toate însemnând (nu doar) bomboanele mele preferate, scoase din acele borcane –paralelipiped, vârâte cu „lopeţica” în cornete de hârtie, apoi  puse pe cântar, biscuiţii Eugenia, câteodată smochine, portocale, şi chiar marmeladă, de poftă, pentru că nu mă dădeam în vânt după ea, ci după felul tacticos în care vânzătoarea o tăia cu cuţitul (ca un satâr) de lemn, o lua din lădiţa de lemn şi o punea pe cântar. Mai sus, pe aceeaşi parte, era prăvălia lui nea Tomiţă Armăşescu, cu ziare, reviste, ţigări.De-aici îşi cumpăra tata ziarul „Înainte”, ţigări, şi mai stătea la o şuetă cu nea Tomiţă, cu alţi vecini . Cât vorbeau ei, eu ...mă cultivam! Citeam pe litere (la început, doar cele de tipar) titluri din Scânteia, Sportul popular. Când mă-ncurcam în ştiinţa cetitului, mai întrebam !. Lipit de tutungerie, era anticariatul soţilor Gheorghiu. Pentru mine, tutungeria şi anticariatul au fost primele biblioteci - săli de lectură pe care le-am frecventat. Câteodată, iarna, în vacanţe, dar mai ales în vacanţele de vară, venea de la Bucureşti, la bunici, Cucu, fiul accademicianului, literatului recent dispărut dintre noi (11 decembrie 2011) Mihnea Gheorghiu. Cucu nu avea mulţi prieteni pe str Madona, dar mă număram printre ei. Aveam acces restricţionat la cărţi, dar oferta rămânea oricum, generoasă. Când am mers la şcoală, în clasa I-a, citeam cursiv, datorită exerciţiilor de-acasă,  din tutungerie şi anticariat, spaţii puse generos la dispoziţia autodidactului din mine. Chiar vis a vis de anticariat era casa noastră. Mai sus de casa noastră era Ştefan , coaforul de lux. Avea o motocicletă Simpson şi o soţie blondă, Marga. Toată ziua repara la ea. La motocicletă. Din curtea unde ne jucam noi, copiii, îl auzeam strigând:Marga, adu sculele! Câteodată îi cerea asistentei Marga, sculele să lucreze femeile (la părul permanent !), nu sculele de reparat motocicleta. Noi îi iubeam, pentru că nenea Ştefan ne mai plimba cu motocicleta, iar câteodată, când ne chema tanti Marga, intram în coafor, printre cucoanele vârâte cu capul în „coifurile” acelea imense, şi ne mai parfuma pe creştet cu doi trei stropi de apă de colonie. Şi mai era mai sus de anticariat o croitorie de lux, şi mai era şi nenea Brădeanu, bătrânul ceasornicar, şi nea Aniţa, care repara de toate, şi nea Sandu-minte-ngustă, lăcătuşul, şi un fotograf, şi un cismar, şi tocilarul Paulon care avea atelier pe str Matei Basarab, lângă Fântâna purcarului, şi croitorul Doancă, şi doctorul Creţu,... Şi mai era...şi mai era...Sunt doar o parte din „locaţiile de comerţ, producţie şi prestări servicii” pe care le puteai „accesa” în acele vremuri dacă te aflai pe strada Madona. Azi, au rămas toate în amintiri ! Oameni, meserii ! Sigur, timpul nu iartă ! Şi nici revoluţia ! Cea tehnico-ştiinţifică, desigur! Mulţi oameni s-au dus, luând cu ei şi secretele unor meserii, îndeletniciri, sau, dacă a avut cine să ducă mai departe indeletnicirea, aceasta a fost înghiţită de modernism. Firesc , natural ! Ce e nefiresc şi trist, este că s-a pierdut cu timpul şi ceva ce ar fi trebuit să nu se piardă: pasiunea, dragul de meserie, de îndeletnicire , lucrul cu drag, de drag ! S-a întâmplat şi se întâmplă, deprofesionalizarea românilor, a României. Şi când te gândeşti că această ţară „ştia, amărâta, să facă de toate!”. M-am luat cu scrisul, cu amintirile, despre oameni, meserii - unele, definitiv dispărute, altele, „updatate”, retehnologizate - nu din nostalgie pentru orânduirea politică ante 89. Dacă e nostalgie (şi este !), aceasta se datorează amintirii vârstei de aur, copilăria, şi, mai ales, amintirii acelei realităţi care acum rar o mai întâlneşti, şi anume, dragul de meserie, dragul de lucru bine făcut, conştiinţa lucrului bine făcut, producător de bucurie  deopotrivă ţie şi semenilor, profesionalismul!

2.Deprofesionalizarea României. Mi-am amintit de meseriaşii de pe strada Madona,  câţiva, dar, generic, este vorba de toate meseriile, meseriaşii, de profesioniştii  care azi sunt pe cale de dispariţie.Sigur, meseriaşii acelor vremuri ar fi astăzi total depăşiţi în meserie de tehnica avansată, de robotică, de IT, dar, repet, aveau acel drag, acea pasiune pentru lucrul făcut bine, de calitate ! Ce găsim azi, pe piaţa muncii şi a desfacerii produselor muncii? Lucru de mântuială, lasă-mă să te las, lasă mă, că merge-aşa, incompetenţă, profesionalism tinzând spre 0 (meserie, ce-ai cu mine, că eu n-am nimic cu tine ?), înşelătoria, scamatoria, lucru puţin şi de mântuială, oameni nepotriviţi în locuri (de muncă sau de conducere) nepotrivite, marfă românească de proastă calitate, să zic aşa, furatul căciulii. O atitudine-exemplu: pe la începutul anilor ’90, când industria românească era un morman de fiare vechi dar măcar agricultura se făcea modern („greşise” vechea orânduire)  pe suprafeţe mari, noi am importat grâu de 2 milioane de dolari.Mi-ar trebui zeci de pagini să exemplific sindromul dezvăţării românului de comunistul învăţ al muncii prin uzine, fabrici şi pe ogoare. Toate acestea le ştim, le trăim amarnic, astăzi, în vremuri de analfabetizare , deprofesionalizare, deromânizare, decredibilizare a românilor, a României, în România şi dincolo de hotarele ei! Scriam „en detaille”,  mai sus despre micii mei meseriaşi de pe strada Madona a copilăriei mele, de fapt, scriam despre vremuri când trăiau iubiţii mei părinţi şi eu atunci, eram ferit de toate relele epocii, dar ,  dacă ar fi să vorbim...”en gros”, ce am putea spune acum,  cu glas blând,  despre politicile descurajante din industria, economia, agricultura ţării, despre fabrici şi uzine, unele decapitalizate şi vândute pe doi bani răi, altele ajunse ruine, devalizate, jefuite, pur şi simplu, despre milioane de hectare de pământ lăsat pârloagă,  despre descurajantele condiţii (nu numai materiale) în care lucrează (aici, în ţară) astăzi un medic, un cercetător, un profesor, un actor, un ţăran  Ce mai funcţionează azi, pe lângă „dobânda, avocaţii şi rugina”? Cultul promovării nonvalorii şi terfelirea valorii.”Contraselecţia ne doare/E ca o crimă de omor/Pornită contra fiecărui/Şi împotriva tuturor”…”Unde-s fabricile noastre/Unde-i truda ce ne-a frânt/Unde-i sănătatea noastră/Unde-i dreptul la pământ ?”…”Unde e Cultura ţării/Unde-i dreptul la liceu/Unde-i pacea bătrâneţii/Ce-aţi făcut cu Dumnezeu?”  Unde-i sănătatea ţării şi a oamenilor ei ?

3.”Daţi banii noştri pentru SĂNĂTATE !”Când scriu aceste rânduri(joi, 12 ianuarie 2012, ora 19) o televiziune transmite imagini de la Tg Mureş cu o demonstraţie paşnică pro Arafat, de fapt, pro SMURD. „Murim, luptăm, şi SMURD-ul apărăm!”, scandează coloana formată din peste 3000 (după estimările crainicei) de români şi etnici maghiari. Frumos gest de solidaritate al unor români şi maghiari cu un palestinian, dr Raed Arafat, cel care a început la Tg Mureş, în urmă cu 20 de ani, construcţia SMURD-ului.  Şi eu sunt de părere că trebuie bine gândită această Lege a Sănătăţii, pentru ca ea să nu se îndrepte ca o armă letală împotriva tuturor,  (vremelnic)sănătoşi sau nu. E posibil  ca în 2-3 ani SMURD-ul construit cu sacrificii de dr Arafat în 20 de ani să fie sufocat de concurenţă neloială şi de clientelismul politic. Acest risc trebuie eliminat.Ce-ar spune azi AP despre toate acestea, despre deprofesionalizarea României, despre prigonirea şi terfelirea valorilor ? De fapt, nu ce ar spune, ce spune AP ? „Vrem un doctor la Ţară bolnavă/Ce nu are nici loc în salon/Au slăbit-o cu voia netrebnici/I-au adus maladii de import/I-au luat bucuria lucrării/Destinându-i tăcere de mort”...”Cum tu te-ai născut că atâţia/Veniră de milă la plânsu-ţi /Când albă ţi-e pâinea priveşte tărâţa/Cu suflet milos fii tu însuţi”...”Când tu ai şi pat şi mâncare/Să nu uiţi de lumea ce n-are”...”Problema e una şi este vitală/Când eşti sănătos şi nimic nu te doare/Să ştii că destui zac în boală”... „Să fii ce ai fost şi când tu ai de toate/Să nu te falsifice rangul/Pronunţă acum libertate, dreptate/Nu ţine-mbuibaţilor hangul”...”Pe cei învăţaţi doar foloase a trage/De Ţară nimica nu-i doare/Ei chiar Revoluţia vrură s-o bage/În vilele lor, servitoare”...”Loveşte în cei ce se simt foarte bine/Cu capul de om jucând polo/Construcţia lumii începe cu tine/Şi nu de la tine încolo”...”Nu e ţara ţărmul roz/Vila de vacanţă/Noi muncim, noi facem cozi/Fragezi în speranţă/Mai ieşiţi din adăpost/La lumina zilei/Tu cel laş şi tu cel prost/ paraziţi ai pilei/ Revoluţia e-n noi/Flacăra sporiţi-i/Nu e cale înapoi/Jos îmburgheziţii/Jos, adică pe pământ/ Şi cu noi la treabă/Unde muncitorii sunt/ Şi copiii-ntreabă!”

                                                                                                                   Ion Drăgan