După amiază total atipică pentru acest început de iarnă, la
Târgu Mureş!. Sunt 2-3 grade cu plus, iar cerul e senin, fără pic (strop!) de
nor! E un albastru special, de un clar aparte, cum se întâmplă să fie adesea,
vara.
“Transparenţa” aerului
prelungeşte acuitatea privirii până spre munţii Vâlcii, care, după cum se vede
(întrezăreşte), şi-au tras pe creştet, cuşma albă de omăt.
Pe măsură ce scade lumina, contururile
munţilor se pierd, încet. Peste oraş se lasă blând, seara. E o seară frumoasă, magică! E seara de Ajun a
sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae!
Scrutez cu privirea, în semiîntuneric, spre locul unde
mai devreme zăream în lumina albastră, munţii. Firesc, nu se mai distinge nici
la câţiva metri, darămite la sute de kilometri! Şi totuşi, ochii sufletului se
deschid, şi “văd” în lumina senină, albastră, a copilăriei, dincolo de munţi,
în Oltenia natală!
Îmi
revine în minte chipul blând al unchiului Nicolae, fratele cel mai mare al
tatei. Chiar dacă unchiul Nicolae nu avea barbă mare şi albă, chiar dacă nu
purta odăjdii, ci haine simple, ca orice mirean, eu întotdeauna l-am asemuit cu
Sfântul Ierarh al cărui nume îl purta, pentru că îi semăna la alte trăsături, cum ar fi blândeţea,
bunătatea, dărnicia, iubirea pentru
copii, şi pentru fraţii săi, pe care-i considera copiii lui.
Cam
de pe la începutul anilor ’60, când am învăţat să scriu, părinţii, mândri
nevoie mare, mă puneau în fiecare an, la marile sărbători, să scriu eu scrisorile
sau felicitările către rudenii.
Întotdeauna începeam cu unchiul Nicolae de la Studina şi unchiul
Gheorghe de la Sibiu, cărora mă străduiam să le copiez scrisul.
Pentru ei, “redactam”
scrisorile-felicitările în scriere rondă, aşa cum mă învăţau de câte ori
mergeam noi la ei sau veneau ei la noi.
Lor le scriam cu un toc la
care aveam peniţă specială. De altfel, tocul, peniţa, mi le făcuse cadou , cine
altul, dacă nu unchiul Nicolae?!
Îmi amintesc şi acum bucuria
care mă încerca atunci când tata îmi dicta un PS care suna cam aşa: “…dragă
frate Nicolae şi cumnată Ioana, cum ia vacanţa Petrică (ăsta sunt eu; şi Ion,
şi Petre) venim să petrecem la voi
Crăciunul şi poate Anul Nou.
Sigur
că şi la Craiova erau minunate sărbătorile de iarnă, cu vizite zilnice în
Orăşelul copiilor, cu colinde cântate cu tata şi cu mama, cu colindători care
ne călcau pragul, cu brad împodobit, cu
cadouri sub brad, cu miros de cetină, de portocale, de cozonaci şi, sigur că da, şi de carne
friptă, de sarmale, de cârnaţi, dar le
lăsam toate acestea deoparte, cu mare drag, pentru câteva zile petrecute la
ţară!
Rar s-a întâmplat să nu fie
zăpadă acolo, în preajma Crăciunului. La ţară, aerul curat, zăpada nepângărită de
smogul civilizaţiei urbane, uliţele satului animate de săniile copiilor sau de
oameni mari înfofoliţi în pleduri,
mânând săniile trase de cai cu
zurgălăi la gât, fornăind şi scoţând aburi pe nări, liniştea imaculatelor întinderi albe care înconjurau
satul, toate acestea “respirau” sfinţenie, pace, bunătate!
Totul parcă era din poveste!
De la “peisaj”, la trăirile sărbătoreşti
ale oamenilor, profunde, curate, sincere, cu frică şi cu drag de Dumnezeu!
Ca să nu mai vorbim (cu gura
plină) de ”de-ale gurii”! Cei mai buni cozonaci din lume îi făcea mama, dar, de
Crăciun, tuşica Ioana o întrecea! Cred că secretul era cuptorul de ţară!
Pentru
mine, la Studina, Moş Nicolae şi Moş Crăciun veneau “cumulat”! Nu cine ştie ce
daruri sofisticate, scumpe! Nici pomeneală!
Tuşica Ioana îmi dăruia ba o
pereche de ciorapi groşi, de lână, sau un flanel cu mânuşiţe cusute la mâneci,
unchiul Nicolae îmi dăruia caiete de şcoală şi/sau cărţi de poveşti.
Simţeam că dincolo de aceste
daruri materiale este iubirea, dragul lor de mine, chiar dacă ei erau, nu-I
aşa, doar simpli emisari ai Moşului! Chiar şi cozonacul cu nucă multă, făcut de tuşica special pentru mine, sau
răbdarea şi dragul cu care unchiul îmi conducea mâna cu tocul şi peniţa pe
hârtie, să mă-nveţe să scriu frumos, acum le înţeleg tot ca pe nişte daruri de mare preţ, ca pe
nişte proiecţii materiale ale iubirii pe care mi-o purtau!
Odată,
când eram micuţ, de vreo 4-5 ani, unchiul Nicolae şi tuşica Ioana au venit ei pe la noi, la Craiova, de
sărbători. Mi-au făcut cadou o căciulă albă din blană de miel şi o trompetă de
jucărie, care scotea totuşi, câteva sunete, cât să încropeşti un cântecel. Şi acum păstrez poza, îmbrăcat în paltonaş,
cu căciula de blană de miel pe cap şi cu trompeta în mână!
Îmi aduc aminte că tot în acel an am primit
cadou ceva ce-mi doream tare mult, un avion! Desigur, de jucărie! Într-o
dimineaţă am trecut cu tata pe la Agenţia Tarom din str Unirii, unde lucra
vecina noastră, tanti Castelia, iar în vitrina agenţiei era “garată” machete
unui avion. Era din lemn şi era măricică. Tanti Castelia m-a întrebat, ca de
fiecare dată când treceam pe la ea să văd avionul, dacă o iubesc şi dacă vreau să o iau de
nevastă, şi ce vreau să fiu când o să cresc mare. I-am spus, cu o dicţie marcată
pe-atunci de un graseiaj specific vârstei, că mă fac aviator, că o iubesc şi o
iau de nevastă. Îi mai promisesem eu şi în alte dăţi că mă fac aviator, o
asigurasem că o iubesc şi că o iau de nevastă, dar degeaba, avionul nu
“decolase” spre “hangarele” mele!
Ei, bine, de această dată,
tanti Castelia s-a topit toată de drag, ce mai, am sedus-o…definitiv! S-a dus
la vitrină, a luat avionul şi l-a pus pe birou. Poftim, de azi, este avionul
tău!
Poate nu mă credeţi, dar eu
chiar o iubeam pe tanti Castelia! Mă rog, cu iubirea mea curată şi adevărată,
de copil! N-o iubeam pentru avionul dăruit (erau pline…drumurile (magazinele de
jucării) cu avioane, ci pentru bucuria ei curată şi copilăroasă de a mă face pe
mine să mă bucur!
Cred că în copilărie ştim cu
adevărat ce e iubirea! Apoi, începem să uităm…!
Toate
acestea, pe care le-am aşternut aici, pe hârtie, mi le-am amintit chiar în
seara de Ajun a sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae. Aceste amintiri eu le
consider tot un dar minunat, de la Dumnezeu, un dar pe care, copilul din mine, îl dăruieşte mai
departe, omului matur care sunt!
Am
zâmbit acestor amintiri, şi, instinctiv, m-am dus la cămară, am luat o
ciocolată şi o portocală şi le-am pus în pantofii mei, de la uşă. Lângă
pantofii mei se “odihneau” şi ghetele Maiei. M-am dus din nou la cămară, am
luat simetric, o ciocolată, o portocală (ca să nu ne certăm!) şi le-am pus în
ghetele ei. A doua zi am descoperit cadourile! Ne-am bucurat…copilăreşte, dar
ne-am şi mirat! Nici eu nici Maia nu am primit nuieluşa! Înseamnă că am fost
cuminţei! Ce spun eu?! Chiar cuminţi! Ne-am uitat unul la altul, ne-am zâmbit
unul altuia şi amândoi, copilăriei noastre!
Doamne, rugămu-ne Ţie,
dăruieşte-ne înţelepciunea de a fi curaţi, buni şi iubitori, ca nişte copii,
până la adânci bătrâneţi!
Doamne, dăruieşte-ne nouă
cel mai de preţ dar - har, acela de a dărui semenilor noştri, iubire, credinţă,
linişte şi pace!
Doamne, dăruieşte-ne nouă
înţelepciunea şi bucuria de a şti să preţuim darurile Tale!
Ion Drăgan
