CRAIOVA 1965

Scriu aceste rânduri în vara lui 2009, la 45 de ani de la promovarea Ştiinţei Craiova în Divizia A şi cu o zi înaintea începerii unei noi ediţii în Divizia Naţională de fotbal. Este un nou început, cu speranţa că Ştiinţa va performa. Sigur, datele problemei, la zi, nu sunt un argument care să susţină speranţa. Şi totuşi, speranţa există. Pentru că eu mai cred, mai sper în existenţa paralelă a acelei (stări de spirit numită) Ştiinţa – Universitatea Craiova, „iubirea alb-albastră”, ori, la absolut, „campioana unei mari iubiri”!Nu spun că fotbalul, în realităţile zilelor noastre nu trebuie privit ca o afacere. Se-ntâmplă în toată lumea. Dar, oricât de sus ar urca cifrele fotbalului craiovean privit ca afacere, nu trebuie uitată realitatea sensibilă , acea „Ştiinţa” pe care o purtăm în suflete şi care trebuie să producă realităţi benefice şi în clasamentul intern, naţional, dar şi internaţional. Anul acesta, Craiova n-a făcut transferuri răsunătoare, dar, din nou, sper în minunea celui mai mare transfer, pe termen scurt, mediu şi mai ales lung, deopotrivă benefic pentru echipa managerială, pentru echipa din terenul de joc şi pentru al doisprezecelea jucător, marele şi fidelul public iubitor de Ştiinţă: întoarcerea acasă a stării de spirit , a entuziasmului, a iubiri adevărate pentru echipa etalon a Olteniei.

Păstrez în suflet şi în minte amintiri dragi, din vara toridă a lui 1964, starea de spirit rămasă vie şi azi, după 45 de ani.

Am avut privilegiul să fiu iubitor de ştiinţă (de carte) graţie unor dascăli luminaţi de la Liceul Nicolae Bălcescu ,actualul Colegiu Naţional Carol I : Toader Iulian, limba română, Marin Simion, istorie, Olga Nuţu, fizică, Galina Popescu, chimie,distinsa doamnă Eliescu, franceză, Boris Chelaru, muzică, şi, cu voia dvs, dragul de Ionel Dobre, profesor de… cea mai exactă ştiinţă, matematica, şi mare iubitor de Ştiinţa Craiova. Era un apropiat al oficialilor clubului, al staff-ului tehnic, al jucătorilor.Cu domnia sa, orele de mate deveniseră…suportabile, apoi, chiar plăcute, pentru că se încheiau cu discuţii relaxante despre fotbalul craiovean. Cam cu o săptămână înainte de vacanţa mare din anul şcolar 1963-1964, când mediile erau (ca şi) încheiate, noi, deşi copii de 11-12 ani, exersam cu dl Dobre calculul aplicat al probabilităţilor, calculam şansele virtuale şi reale ale Ştiinţei de a promova în Divizia A.Erau în cursă Ştiinţa Craiova, Metalul Târgovişte şi Poiana Câmpina. „Calculul” nostru entuziast dădea câştigătoare, nu probabilă, ci sigură, Ştiinţa noastră, dar, Ionel Dobre ne-a tăiat entuziasmul: măi copii, totuşi, promovarea noastră depinde de jocul rezultatelor, depinde ce face Câmpina la Paşcani , dar, oricum, nouă ne trebuie victorie acasă cu Târgovişte. Din fericire, entuziasmul calculului nostru copilăresc a învins „îndoiala metodică”, motivată, a profesorului. Şi a venit ziua meciurilor. Cred că era 12 sau 13 iunie 1964. Atmosferă incendiară, stadion arhiplin, Craiova bate Târgovişte cu 3-0. Toată suflarea oltenească aştepta cu sufletul la gură rezultatul de la Paşcani. După ora 22, la rubrica de sport a Radiojurnalului se anunţă rezultatele diviziei B: suspans, creşte tensiunea, în sfârşit, crainicul anunţă neutru: CFR Paşcani-Poiana Câmpina, 2-0 . Uraaa! Ştiinţa e-n A, Craiova e-n A ! O mână de oameni aveau să ne reprezinte pe noi, oltenii, Craiova şi toată Oltenia, pe prima scenă fotbalistică a ţării ! O mână de oameni au făcut zeci de mii de oameni fericiţi şi mândri de Ştiinţa lor ! Mulţumesc peste timp, minunatului profesor Viorel Dobre care m-a făcut să îndrăgesc (nu să iubesc) matematica, şi să iubesc forever, Ştiinţa Craiova. Poate este doar un simplu exerciţiu de memorie, dar sunt mândru că şi azi mai ştiu enunţul teoremei lui Pitagora, să zicem, dar şi „enunţul” …poezie învăţată pe dinafară, cu echipa de aur care a câştigat promovarea : Vasilescu, Lungan, Geleriu, Pâcă Dumitrescu, Deliu (alintat-anagramat şi iedul),Tetea, blondul spre alb Bărbulescu, „matrozul” Ganga, Lovin, Anton, Onea, şi, desigur, antrenorul-mână de fier, nea Lache Oţeleanu, fie-i amintirea veşnică !

A fost o vară de vis pentru copilul-elevul care eram. Întotdeauna, spre sfârşitul verii mi se făcea dor de şcoală, de colegi, îmi doream să înceapă şcoala, să mă întâlnesc cu colegii, să mă aşez în banca mea, să simt mirosul podelelor date cu bradolină… Ei, bine, în acel sfârşit de august al lui 1964, dorinţa de a mă întoarce cu drag în lăcaşul de lumină venită din învăţătura de carte a fost eclipsată (parţial !) de dorinţa, de nerăbdarea de a începe odată campionatul, de a fi prezent pe Stadionul Tineretului, la primul meci în Divizia A al Ştiinţei, în 30 sau 31 august. Adversară, nici mai mult, nici mai puţin…Steaua Bucureşti, care, la acea oră însemna, printre alţii, Constantin, Jenei, Hălmăgeanu, Crăiniceanu, Sorin Avram, Suciu, Sătmăreanu, Voinea. Tribunele stadionului erau populate încă din noaptea de dinaintea meciului. Descurcăreţii şi-au petrecut noaptea în tribune, înarmaţi cu (ne)răbdare şi tutun, o juma’ de pâine, o roşie, o felie de brânză, table, coifuri, chipiuri făcute din „Scânteia”…Tata, nefiind iubitor de fotbal, doar aşa m-a lăsat la stadion, având în vedere aglomeraţia, înghesuiala, dacă mă duc cu nea Sandu minte-ngustă. Nea Sandu era lăcătuş, avea un mic atelier pe str Madona, lângă debitul de tutun al lui nea Tomiţă Armăşescu, mai sus un pic de celebrul „Izvorul rece” şi de magazinul de pâine al lui Bonciu, de unde cumpăram eu pâine, trimis de mama, cu banii şi bonurile învelite în ziar, să nu le pierd, băgate adânc în buzunarul „şpilhozenului”. Noi, copiii din str Madona, eram mai tot timpul prin atelier, nea Sandu „ne dădea de lucru”, ne lăsa să ne jucăm cu uneltele, mai meşteream, strângeam, desfăceam piuliţe, prindeam în menghină câte o bucată de fier, ori o pileam, ori o tăiam cu bomfaierul. „Măi Sandule, mai sărea câte un părinte revoltat, mă, tu ai dat în mintea copiilor, ai minte-ngustă de copil…nu-i mai strânge, mă, ciopor la tine, că uite, al meu veni aseară cu ochiul vânăt, că îi scăpă un arc de la broască drept în ochi…” Şi aşa i-a rămas numele, Sandu minte-ngustă, dar renumele, printre noi, copiii, era de om cu suflet mare, frumos şi curat, de copil. Ca să merg cu nea Sandu la meci („merge doi pe bilet, zici şi mata că sunt copilul dumitale”) şi pentru că mai erau doar două săptămâni până la începutul şcolii, ai mei m-au trimis în curte, la umbră, cu un creion, un caiet şi culegerea de Gheba să rezolv exerciţiile de la pagina cutare la pagina cutare.Dacă nu le termini până vine Sandu, nu mergi la stadion!. Sigur că le-am terminat, ba, când a apărut nea Sandu, ca să nu mai pierd timp, am luat cu mine creionul, caietul şi culegerea, la stadion. Cu vreo două ore înainte de începerea meciului am plecat spre stadion. Râuri de oameni curgeau spre marea de oameni care era la acea oră stadionul Tineretului ! Ne-a luat mai bine de o jumătate de oră să trecem de cerberii de la poarta principală de acces, luată cu asalt de puhoiul de oameni.Ne-a mai luat ceva timp să „înnotăm” până la locurile pe care ni le ţinuse încă de noaptea, un prieten al lui nea Sandu. Au ieşit echipele la încălzire! Care e, mă Constantin ? Nuu, ăla e Crăiniceanu, tu nu vezi ce slab e ? Da ce tânăr e portarul, Suciu ! La jurnal la film părea mai gras şi mai bătrân ! Ai noştri se încălzesc , par uşor timoraţi, mai trag şi ei cu coada ochiului la stelişti, noii colegi de campionat, vedete, de !.Începe meciul. Marea de oameni a devenit un vulcan ! Dar, peste marea de oameni devenită vulcan a venit în rafale, ploaia de goluri ! Am primit 4 goluri fără să îndrăznim să marcăm vreunul, la prima apariţie pe prima scenă a fotbalului românesc. O pornirăm la drum cu stângul! Dar, tot un stâng, stângul de aur al admirabilului om şi sportiv Ion Oblemenco avea să fie pilonul care a consolidat, a menţinut şi apoi a dat strălucire Ştiinţei noastre, mulţi ani.Închei aceste aduceri aminte cu o „minune” întâmplată în ultimul meci al acelei prime participări a Ştiinţei în Divizia A. Meci decisiv cu Progresul Bucureşti. Victoria ne asigura rămânerea în A. Am învins cu 2-1. Memorabil rămâne golul lui Onea, înscris direct din corner. Eu cred că la acel gol, mingea, din colţul terenului, pornind din gheata lui Onea, spre plasa porţii Progresului, a fost purtată de energiile , gândurile concentrate ale celui de-al doisprezecelea jucător, admirabilul public oltean, aflat lângă echipă, şi la bine şi la greu.

ŞTIINŢA, NU UITA, ASTĂZI VREM VICTORIA !

Ion Drăgan