Privesc la tv la J.O de la Soci. Strict la probele sportive. Nu mă interesează culisele cu/despre bâlbe, disfuncţii organizatorice, proteste, etc. Urmăresc doar competiţiile, confruntările din probele sportive. Uneori, acestea ating măiestria. Sportivă şi artistică.
Au fost momente în care am privit întrecerea sportivă (şi) ca pe un reuşit spectacol artistic.
Au de lucru şi cronicarii sportivi, care oferă “casete tehnice”, cu cifre, timpi, recorduri, clasamente intermediare, finale, etc, şi cei de spectacol, cu opinii, comentarii, trăiri, care impresionează ochiul privitorului la estetica, armonia, graţia cu care sportivii caută performanţa, depăşirea, autodepăşirea unor parametri fizici!
Îmi place mult concursul de patinaj artistic. Este cel mai apropiat sport de artă, de spectacol. Au învins, previzibil, ruşii, pe echipe. Sportivii erau balerini …sub acoperire, care, în locul poantelor lăsate la marginea gheţii, îşi puseseră patine! Păreau veniţi la Sochi direct de la Balşoi Teatr!
Mi-au plăcut şi alţi patinatori, nu numai ruşii, dar cel mai mult mi-a plăcut proba de sanie, unde noi, previzibil, “am înfrânt!” (Valentin Creţu, locul 29).
De ce mi-a plăcut “săniuşul” de la Soci? Pentru că mi-a trezit dulci nostalgii!
În vreme ce românul nostru “luneca lin” cu 130 km/oră pe “pârtia” olimpică, mi-am auzit vocea interioară strigând cu glas de copil: pârtieee!
Mi s-a activat în minte şi în suflet amintirea iernilor copilăriei, de prin anii ’50-’60. “Văd” în amintire ”pârtia” ad hoc din iernile copilăriei mele, strada Krasnoff din Craiova, care cobora în pantă din strada Madona. Îmi revine în minte Beno, cel mai bun prieten al meu din copilărie, şi adversar loial în lupta de a intra în graţiile Verei, vecina noastră, care ne trăda pe amândoi cu un băiat ceva mai mare, licean în clasa a IX.
Împărţeam cu Beno săniuţa mea. Fratele lui Beno, Simon, era mai mare cu 3 ani şi avea sania lui, de fier. Şi eu şi Beno eram prea…juniori şi n-aveam voie la sanie de metal, dar ne-am descurcat, fără ştirea părinţilor. Am mers la atelierul lui nea Sandu Minte-ngustă, lăcătuşul de vis a vis, care ne-a “tunat” săniuţa, “lipindu-i” pe tălăpici un ştraif de tablă lucioasă, de oţel. Porneam de sus, din dreptul bufetului lui Stănică, până jos, la măcelăria din Piaţa Veche.
Făceam cu schimbul, când eu, când el la cârmă. La urcuş mă mai lăsam păcălit de Beno. Nu pentru că eram mai mic decât el cu un an, ci pentru că urcând eu sania, aveam de câştigat câte ceva de la “negustorul” Beno: ba un timbru coliţă care-mi lipsea, ba un soldăţel de plumb, ba o sabie de lemn.
Urcam panta pe trotuarul pe care se afla sinagoga, o clădire solidă, înaltă, cu steaua lui David pe frontispiciu. Odată, urcând noi spre “linia de start”, ne-am intersectat în faţa intrării în sinagogă cu mai mulţi “oameni mari” care mai schimbau câteva cuvinte la uşă, înainte să se despartă. Noi am spus armonizat, în duet, “săru’mâna”, pentru că l-am recunoscut pe popa Segal. Beno l-a salutat pentru că şi el era (şi este) evreu, iar eu l-am salutat pentru că aşa mă învăţaseră ai mei, să-l salut, pentru că şi popa Segal e tot popă, “popa al lor, al evreilor”, la fel ca părintele Neamţu şi părintele Iordache, la noi, la ortodocşi.
Eu m-am oprit cu salutul la popa Segal, dar Beno a continuat: săru’mâna, nenea Harry!. O voce caldă i-a răspuns: Shalom! Mi-a plăcut numele omului, faţa lui luminoasă, zâmbitoare, şi acel răspuns, Shalom, pe care-l mai auzisem, dar nu ştiam ce înseamnă.
L-am întrebat pe Beno: cine e nenea ăsta? E nenea Harry Eliad, mi-a spus Beno. L-am cunoscut aici la sinagogă, când am fost cu ai mei. E artist. Nu stă la Craiova dar are mulţi prieteni aici şi mai vine în vizită.
Beno, ce înseamnă Shalom? Păi, ce nu ştii? Pace! Aşa ne salutăm noi, evreii.
L-am mai văzut pe “nenea” Harry o dată, când ne-am nimerit, eu şi Beno, să fim la serviciul tatălui lui Beno, nenea Menaşe (Menachem), care era bijutier şi avea un magazin pe str Unirii.
Aveam să aflu mult mai târziu că “nenea” de la sinagogă şi de la atelier era Harry Eliad, actor, regizor craiovean de origine evreiască, sau, cum se recomanda el însuşi, cu îndoită mândrie, “Harry Eliad, oltean evreu”!
A iubit Craiova, oraşul naşterii sale, teatrul de aici, pe a cărui scena a debutat.
Vreme de 36 de ani a fost regizor la teatrul din Ploieşti, iar după venirea lui Caragiu la Bucureşti a fost directorul teatrului.
A venit la Bucureşti în 1989, ca director al Teatrului Evreiesc de Stat, până acum doi ani, când s-a stins. A pus în operă proiecte îndrăzneţe, din dramaturgia de limbă idiş, din dramaturgia română şi universală. Multe spectacole s-au jucat aici în limba română şi de ceva vreme, spectacolele în idiş au traducere simultană în cască.
Un alt Harry important al Culturii române este marele etnomuzicolog de origine evreiască Harry Brauner a cărui aniversare e peste câteva zile (n 24 februarie 1908-d 11 martie 1988). A iubit folclorul românesc cum puţini români au făcut-o. A avut parte de mari bucurii dar şi de mari descumpăniri în viaţă, el, devotata-i soţie, Lena Constante, artist plastic, şi fratele Victor Brauner, pictor surrealist.
Iată-l pe Harry Brauner nemurit de Marin Preda în “Cel mai iubit dintre pământeni”:”…acel evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cântecelor noastre populare. Ştia bocete de o frumuseţe care te înfiora, cântece tragice de despărţire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale şi groteşti, cum nu auzise nimeni, niciodată”.
Iată şi o mărturisire de suflet a lui H.B: “Cântecele oamenilor acestui pământ mi-au umplut întreaga viaţă.În preajma neasemuitelor cântece am fost copleşit nu numai de frumuseţea lor, dar de tămăduitoarea lor putere”.
O altă figură proeminentă a vieţii muzicale româneşti, a Culturii române a fost muzicologul de origine evreiască Iosif Sava (15 februarie 1933-18 august 1998). Nu cred că există cineva care să fi auzit- văzut o ediţie a emisiunilor sale muzicale de la radio sau Tv şi să nu-l fi îndrăgit pe dăruitul muzicolog-muzician. Rămân de neuitat „Seratele muzicale”, emisiuni complexe, cu şi despre muzică, educaţie estetică- muzicală, cu şi despre armonii-dizarmonii din lumea muzicii şi nu numai.
Aceste mari nume şi încă multe altele, de români-evrei, n-ar trebui să lipsească dintr-un lot naţional care să ne reprezinte cu cinste în competiţiile minţii şi spiritului! Iată un lot foarte restrâns al etnicilor evrei care nu mai sunt printre noi, dar ale căror fapte de cultură au rămas vii: Iosif Iser, Iosif Berman, Filip Brunea-Fox, Alexandru Graur, Moni Ghelerter, Mihail Sebastian, Alexandru Finţi, Beate Fredanov, Maria Banuş, Alexandru Mandy, Aurel Giroveanu, Henri Mălineanu, Edmond Deda, Ovid S Crohmălniceanu, Mircea Crişan, Felicia Antip, Elvin Bernstein (B. Elvin), Ada Brumaru.
Să nu uităm să-i respectăm pe cei în viaţă, vârfurile unei etnii din ce în ce mai puţin numeroase, truditoare la trecutul, prezentul, viitorul patriei comune, România:Miriam Bercovici, Solomon Marcus, Dorel Dorian, Radu Cosaşu, Ştefan Cazimir, Maia Morgenstern.
Oameni care au ştiut, oameni care ştiu, oameni care au trăit, oameni care trăiesc adevărul că etnia şi omenia merg mână-n mână. Etnia ne diferenţiază iar omenia ne apropie!
Ion Drăgan
