Mă număr printre cei care au sperat, au crezut că Universitatea (cei mai
puţin tineri îi spunem tot Ştiinţa) Craiova va fi reafiliată. Mă doare sufletul
să constat că m-am înşelat! Plin de veninul răzbunării a fost gestul
„mărinimos” al Naşului ! Nu oraşului Craiova trebuia să i se acorde un loc în
Liga a II-a, ci echipei Universitatea Craiova care, învingând prima iarna
fotbalului autohton, a intrat în primăvara Europei fotbalistice, ajungând în
semifinale Cupei UEFA! Împotriva tuturor tristelor, descurajantelor realităţi
create şi la Craiova şi la Bucureşti, eu mai cred, mai sper în revenirea
legendarei echipe Universitatea Craiova! Vremelnic, se poate aşterne uitarea,
şi peste legende, dar legendele nu mor niciodată !
Mai tinerii iubitori de Ştiinţa să afle, iar cei mai puţini tineri să-şi
amintească un episod luminos din
istoria acestei iubite echipe. E bine să
păstrăm vii amintirile, trecutul glorios, pentru că fără amintiri, fără trecut,
nu mai există speranţa într-un viitor.
La Craiova, ziua de 15 septembrie 1982 a fost o zi frumoasă. Cum de mai ţin
eu minte că a fost o zi frumoasă acum aproape 30 de ani? Simplu: am fost pe
stadionul „Central” din Craiova, spectator la meciul U Craiova - Fiorentina,
din Cupa UEFA. Păi, se poate uita că a fost senin şi cald, şi afară, şi în
suflete? Era meciul cu care Craiova
începea campania (fotbalistică) de „integrare” în Europa. Fotbaliştii din ţara
lui Dante s-au deplasat la Craiova convinşi că vin la un antrenament cu public,
aşa, ca un galop de sănătate, fără griji, fără efort, într-un paradisiac sejur
turistic. Ei, bine, avură surpriza să constate că oltenii, ospitalieri din
fire, iubitori de literatură italiană
(studenţi, de !), le construiră italienilor un „holospaţiu” dantesc, să se
simtă ca acasă !Reuşita fu a leilor albaştri,
cei de pe dreptunghiul verde, şi a celor peste 30.000 din tribune. Pentru italieni, groapa cu lei albaştri de la Craiova a fost
l’nferno ! Au pierdut cu 1-3 ! Pentru noi, era începutul ascensiunii pe drumul
spre paradisul fotbalistic european ! Dar, toate acestea se întâmplau ehe, în
secolul, în mileniul trecut ! Amintirile le-am păstrat şi le-am trecut şi pe
ele veacul şi mileniul. Sunt amintiri frumoase şi le iubesc. Şi ele pe mine,
pentru că nu mă lasă să le uit. Vorba cântecului, „amintirile mă
urmăresc”.Frumoase şi triste ! Câteodată mă întristează, dar tot le iubesc !. E
o întristare care doare aproape fizic. O durere...dantescă, atât de trist şi de
frumos pusă în cuvinte, în Divina comedie:
„Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria”.
Da, este trist , este dureros să-ţi aminteşti astăzi, în Craiova celor 5
stadioane în ruină, de Craiova fotbalistică a anilor ’70-’80, un oraş
incandescent, un adevărat vulcan, un adevărat...Vezuviu (activ !), ca să fim în
ton cu ţara (nu numai fotbalistică a) lui Dante. A trecut ceva vreme de atunci
!Vulcanul s-a stins încet, încet, iar azi este total inactiv ! A rămas cenuşa, risipindu-se, parcă dintr-o
urnă funerară, în toate cele patru zări. Sigur, stingerea vulcanului n-a fost
deloc una naturală. Forţe malefice, unele dinăuntru, altele dinafară, unele din
amatorism, din nepricepere, din
neştiinţă, altele cu bună ştiinţă (şi cu rea voinţă) au reuşit (tristă şi înjositoare, degradantă
„performanţă”!) să dezactiveze Ştiinţa Craiova, să scoată din întrebuinţare,
cum spuneam, 5 stadioane, 5 focare de fotbal . Şi totuşi, chiar dacă astăzi,
acum, nu pot vorbi decât despre „nostalgia unei mari iubiri”, eu mai sper în
reînvierea (spiritului) „campioanei unei mari iubiri”,în reactivarea vulcanului
! Eu cred că va mai fi o primăvară a fotbalului craiovean-oltean-naţional ! Va
mai fi un 16 martie 1983 (ca stare de spirit), vor mai fi motive (strict
fotbalistice) să se adune 50.000 de olteni în faţa hotelului Jiul din Craiova,
ca atunci, în faţa lui Adrian Păunescu şi a membrilor Cenaclului Flacăra, la
acel spectaol ad hoc unde şi-au
manifestat împreună bucuria victoriei în meciul cu Kaiserslautern (1-0),
scandând lozinci de iubire pentru idolii gazonului, dar şi cântând cântece de
iubire de ţară, cântece patriotice, aşa cum se întâmpla la spectacolele
Cenaclului Flacăra, adevărate lecţii itinerante. Spectacole –manifest de
bucurie, de iubire pentru limba română, de iubire pentru istoria acestei ţări,
de iubire pentru semeni , de iubire pentru valorile româneşti şi cele
universale, de iubire pentru pacea lumii.
Istoria Cenaclului consemnează recordul absolut de la Craiova, din 16
martie 1983: peste 50.000 de spectatori la marele spectacol-manifest de iubire,
poezie şi muzică ! Cenaclul Flacăra (născut în 17 septembrie 1973), părintele
acestuia, Adrian Păunescu şi „campioana
unei mari iubiri”, Ştiinţa Craiova, nu
vor muri niciodată ! Pentru că aşa le este dat unor „oameni, fapte,
întâmplări”, să se nască spre a moşteni veşnicia !
Îmi vine în minte un vers dintr-un cântec iubit , „Castelul”, cântat în
spectacolele Cenaclului: Ascundeţi cu toţii castelul, că poate-l refacem
vreodată !”
Ion Drăgan
