HARUL DE A DĂRUI!

            După amiază total atipică pentru acest început de iarnă, la Târgu Mureş!. Sunt 2-3 grade cu plus, iar cerul e senin, fără pic (strop!) de nor! E un albastru special, de un clar aparte, cum se întâmplă să fie adesea, vara.

“Transparenţa” aerului prelungeşte acuitatea privirii până spre munţii Vâlcii, care, după cum se vede (întrezăreşte), şi-au tras pe creştet, cuşma albă de omăt.  

Pe măsură ce scade lumina, contururile munţilor se pierd, încet. Peste oraş se lasă blând, seara. E o seară  frumoasă, magică! E seara de Ajun a sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae!

            Scrutez cu privirea, în semiîntuneric, spre locul unde mai devreme zăream în lumina albastră, munţii. Firesc, nu se mai distinge nici la câţiva metri, darămite la sute de kilometri! Şi totuşi, ochii sufletului se deschid, şi “văd” în lumina senină, albastră, a copilăriei, dincolo de munţi, în Oltenia natală!

Îmi revine în minte chipul blând al unchiului Nicolae, fratele cel mai mare al tatei. Chiar dacă unchiul Nicolae nu avea barbă mare şi albă, chiar dacă nu purta odăjdii, ci haine simple, ca orice mirean, eu întotdeauna l-am asemuit cu Sfântul Ierarh al cărui nume îl purta, pentru că îi semăna  la alte trăsături, cum ar fi blândeţea, bunătatea, dărnicia,  iubirea pentru copii, şi pentru fraţii săi, pe care-i considera copiii lui.

Cam de pe la începutul anilor ’60, când am învăţat să scriu, părinţii, mândri nevoie mare, mă puneau în fiecare an, la marile sărbători, să scriu eu scrisorile sau felicitările către rudenii.  

Întotdeauna începeam  cu unchiul Nicolae de la Studina şi unchiul Gheorghe de la Sibiu, cărora mă străduiam să le copiez  scrisul.  

Pentru ei, “redactam” scrisorile-felicitările în scriere rondă, aşa cum mă învăţau de câte ori mergeam noi la ei sau veneau ei la noi.

Lor le scriam cu un toc la care aveam peniţă specială. De altfel, tocul, peniţa, mi le făcuse cadou , cine altul, dacă nu unchiul Nicolae?!

Îmi amintesc şi acum bucuria care mă încerca atunci când tata îmi dicta un PS care suna cam aşa: “…dragă frate Nicolae şi cumnată Ioana, cum ia vacanţa Petrică (ăsta sunt eu; şi Ion, şi Petre) venim  să petrecem la voi Crăciunul şi poate Anul Nou.

Sigur că şi la Craiova erau minunate sărbătorile de iarnă, cu vizite zilnice în Orăşelul copiilor, cu colinde cântate cu tata şi cu mama, cu colindători care ne călcau pragul, cu   brad împodobit, cu cadouri sub brad, cu miros de cetină, de portocale,  de cozonaci şi, sigur că da, şi de carne friptă, de sarmale, de cârnaţi, dar  le lăsam toate acestea deoparte, cu mare drag, pentru câteva zile petrecute la ţară!

Rar s-a întâmplat să nu fie zăpadă acolo, în preajma Crăciunului. La ţară, aerul curat, zăpada nepângărită de smogul civilizaţiei urbane, uliţele satului animate de săniile copiilor sau de oameni mari înfofoliţi în pleduri,  mânând  săniile trase de cai cu zurgălăi la gât, fornăind şi scoţând aburi pe nări, liniştea  imaculatelor întinderi albe care înconjurau satul, toate acestea  “respirau”  sfinţenie, pace, bunătate!

Totul parcă era din poveste! De la “peisaj”, la trăirile sărbătoreşti  ale oamenilor, profunde, curate, sincere, cu frică şi cu drag de  Dumnezeu!

Ca să nu mai vorbim (cu gura plină) de ”de-ale gurii”! Cei mai buni cozonaci din lume îi făcea mama, dar, de Crăciun, tuşica Ioana o întrecea! Cred că secretul era cuptorul de ţară!

Pentru mine, la Studina, Moş Nicolae şi Moş Crăciun veneau “cumulat”! Nu cine ştie ce daruri sofisticate, scumpe! Nici pomeneală!

Tuşica Ioana îmi dăruia ba o pereche de ciorapi groşi, de lână, sau un flanel cu mânuşiţe cusute la mâneci, unchiul Nicolae îmi dăruia caiete de şcoală şi/sau cărţi de poveşti.

Simţeam că dincolo de aceste daruri materiale este iubirea, dragul lor de mine, chiar dacă ei erau, nu-I aşa, doar simpli emisari ai Moşului! Chiar şi cozonacul cu nucă multă,  făcut de tuşica special pentru mine, sau răbdarea şi dragul cu care unchiul îmi conducea mâna cu tocul şi peniţa pe hârtie, să mă-nveţe să scriu frumos, acum le înţeleg  tot ca pe nişte daruri de mare preţ, ca pe nişte proiecţii materiale ale iubirii pe care mi-o purtau!

Odată, când eram micuţ, de vreo 4-5 ani, unchiul Nicolae şi tuşica Ioana  au venit ei pe la noi, la Craiova, de sărbători. Mi-au făcut cadou o căciulă albă din blană de miel şi o trompetă de jucărie, care scotea totuşi, câteva sunete, cât să încropeşti un cântecel.  Şi acum păstrez poza, îmbrăcat în paltonaş, cu căciula de blană de miel pe cap şi cu trompeta în mână!

 Îmi aduc aminte că tot în acel an am primit cadou ceva ce-mi doream tare mult, un avion! Desigur, de jucărie! Într-o dimineaţă am trecut cu tata pe la Agenţia Tarom din str Unirii, unde lucra vecina noastră, tanti Castelia, iar în vitrina agenţiei era “garată” machete unui avion. Era din lemn şi era măricică. Tanti Castelia m-a întrebat, ca de fiecare dată când treceam pe la ea să văd avionul,  dacă o iubesc şi dacă vreau să o iau de nevastă, şi ce vreau să fiu când o să cresc mare. I-am spus, cu o dicţie marcată pe-atunci de un graseiaj specific vârstei, că mă fac aviator, că o iubesc şi o iau de nevastă. Îi mai promisesem eu şi în alte dăţi că mă fac aviator, o asigurasem că o iubesc şi că o iau de nevastă, dar degeaba, avionul nu “decolase” spre “hangarele” mele!

Ei, bine, de această dată, tanti Castelia s-a topit toată de drag, ce mai, am sedus-o…definitiv! S-a dus la vitrină, a luat avionul şi l-a pus pe birou. Poftim, de azi, este avionul tău!   

Poate nu mă credeţi, dar eu chiar o iubeam pe tanti Castelia! Mă rog, cu iubirea mea curată şi adevărată, de copil! N-o iubeam pentru avionul dăruit (erau pline…drumurile (magazinele de jucării) cu avioane, ci pentru bucuria ei curată şi copilăroasă de a mă face pe mine să mă bucur!

Cred că în copilărie ştim cu adevărat ce e iubirea! Apoi, începem să uităm…!

Toate acestea, pe care le-am aşternut aici, pe hârtie, mi le-am amintit chiar în seara de Ajun a sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae. Aceste amintiri eu le consider tot un dar minunat, de la Dumnezeu, un dar  pe care, copilul din mine, îl dăruieşte mai departe, omului matur care sunt!

Am zâmbit acestor amintiri, şi, instinctiv, m-am dus la cămară, am luat o ciocolată şi o portocală şi le-am pus în pantofii mei, de la uşă. Lângă pantofii mei se “odihneau” şi ghetele Maiei. M-am dus din nou la cămară, am luat simetric, o ciocolată, o portocală (ca să nu ne certăm!) şi le-am pus în ghetele ei. A doua zi am descoperit cadourile! Ne-am bucurat…copilăreşte, dar ne-am şi mirat! Nici eu nici Maia nu am primit nuieluşa! Înseamnă că am fost cuminţei! Ce spun eu?! Chiar cuminţi! Ne-am uitat unul la altul, ne-am zâmbit unul altuia şi amândoi, copilăriei noastre!

Doamne, rugămu-ne Ţie, dăruieşte-ne înţelepciunea de a fi curaţi, buni şi iubitori, ca nişte copii, până la adânci bătrâneţi!

Doamne, dăruieşte-ne nouă cel mai de preţ dar - har, acela de a dărui semenilor noştri, iubire, credinţă, linişte şi pace!

Doamne, dăruieşte-ne nouă înţelepciunea şi bucuria de a şti să preţuim darurile Tale!

                                                                                                                          Ion Drăgan

„SEPTEMBRIE DE MIERE”...

Un nou an şcolar stă să-nceapă. Pentru toţi copiii, chiar şi pentru noi, maturii, părinţi, bunici, străbunici.

La fiecare început de an şcolar ne întoarcem şi noi, în curtea şcolii, la deschiderea festivă, fie însoţindu-i pe copii, nepoţi, strănepoţi, pe drumul de lumină, spre lăcaşul de învăţătură şi înţelepciune, fie, prin forţa amintirii, reîntorcându-ne noi, la acea de neuitat primă zi de şcoală şi mai ales, la cei şapte ani de-acasă, şcoala cea mai înaltă, zic eu, cu cei mai buni învăţători din lume, părinţii. Aici am învăţat totul. Restul sunt recapitulări percepute, înţelese, dezvoltate la nivelul şi puterea de percepţie şi înţelegere crescânde o dată cu vârsta şi experienţa.

Insist să cred că atunci, în cei 7 ani de-acasă se întâmplă ca într-un ciclu agricol, prima fază, semănatul. Semănatul ecologic, în mintea şi în sufletul copiilor !

Apoi, trebuie să avem grijă ca florile, fructele, să nu fie năpădite de buruieni.

Sigur, este foarte greu în ziua de azi să păzeşti recolta de „ploile acide” audio-vizuale, de „toxica libertate”, de înţelesul  denaturat, confiscat de la ecologişti, al sintagmei „să recunoaştem totuşi, că ne e dor de-un fir de iarbă”,  de violenţe, de pornografie (fizică şi mental-spirituală), de subcultură.

Nici în vremurile copilăriei mele , în vremea ideologiei partidului unic, nu era uşor să semeni, să pliveşti buruiana, să te bucuri de floare, de rod, dar, parcă în vremurile de azi, este cu mult mai greu  să faci „agricultură ecologică” pe „ogoarele” superinformatizate şi superchimizate din sufletele şi minţile copiilor !

Citind aceste rânduri, unii vor spune că sunt un nostalgic al unei orânduiri apuse, venite de la răsărit. Am nostalgia copilăriei, ca orice matur ! Atât! Vremurile(orânduirile social-politice) în care noi am fost copii, nu noi ni le-am ales ! N-aveam eu cum să cânt pe vremea copilăriei mele „N-ai nimic pe sub tricou”, sau „Moşule ce tânăr eşti”, sau mai ştiu eu ce cântece cu texte sataniste, engleze, americane.

Pe vremea  copilăriei mele copiii cântau „Suliko”,un cântec georgian, vechi şi  frumos, chiar frumos. Noi, copiii, l-am învăţat repede, pentru că ne plăcea, iar percepţia curată, pură, a muzicii, ne-a ferit de conotaţia lui ideoplogică (cântecul era preferatul tătucului Stalin). „Unde să te caut, dragul meu copil, scumpul meu odor, Suliko”, era refrenul.

Dar, iată alt refren, românesc: „Se-nalţă până-n zare al tinereţii cânt/ Vrem viaţă şi vrem soare/ Vrem pace pe pământ”. Un refren frumos, din anii ’60, învăţat la orele de muzică de la şcoală. Ca şi în cazul cântecului georgian, cântecul nostru mi-a rămas în minte nu pentru conotaţia electoral-ideologică (mai ţineţi minte cercul cu raze, închipuind soarele, vopsit pe garduri, pe asfalt, sub care era scris „Votaţi soarele” ?) ci pentru frumuseţea de ansamblu a cântecului. Azi, îmi place şi mai mult „Suliko”, acest cântec popular vechi georgian, iubesc mai mult acest refren programatic : „Vrem viaţă şi vrem soare, vrem pace pe pământ!” Da, mi se pare esenţială voinţa de a fi pace pe pământ, azi, în vremuri când  „războinicii drapaţi în arme” participă la congrese mondiale ale păcii, când între ei, la masa tratativelor, ramura de măslin este din plastic, sau mai grav, stilizată, dintr-o componentă din zirconiu a vreunei rachete nucleare ! Da, pacea este condiţia principală pentru ca viaţa, copiii planetei să perpetueze ! Pentru că unde este pace pe pământ, în oameni şi între oameni, este şi iubire, iar unde este iubire, este şi Dumnezeu ! (Fragment din articolul „Din însemnările unui copil mare” apărut în „FlAP” în 2011)

...Au trecut 55 de ani de-atunci, dar parcă a fost ieri! În 15 septembrie 1959 am intrat pentru prima oară pe porţile şcolii!Mândru nevoie mare, ca orice...absolvent de grădiniţă, „promovat” în rândul şcolarilor!

La începutul verii lui 1959, la...absolvirea grădiniţei, am primit o diplomă pe care era scris frumos, caligrafic, o înţelepciune, pe care n-am uitat-o nici azi. Nici forma scrisă, nici fondul: „Să te comporţi în viaţă în aşa fel încât să nu roşeşti niciodată de faptele tale!”

Şi, iată-mă, după trei luni de la primirea acelei diplome,  schimbând colegii, educatoarele şi drumul meu drag de fiecare zi, de-acasă la Grădiniţă, trecând întotdeauna prin faţa bisericii Madona, cu noii colegi, cu neuitata învăţătoare Gabriela Popescu şi cu un nou drum, la fel de drag,  de-acasă la şcoală, aflată faţă-n faţă cu biserica „Sfânta Treime”.  

...Deschiderea festivă a anului şcolar 1959-1960. Am intrat în curtea şcolii flancat de părinţi,  ţinându-i de mână. Eram îmbrăcat în uniformă (şorţuleţ pepit cu guleraş alb şi fundiţă), cu emblema pe braţul stâng şi cu ghiozdanul în spate.  Era un salt important! De la ghiozdănelul meu de tablă, în care mama îmi punea sandvişul , mărul (când uitam să mănânc, sau uitam să împart pacheţelul la colegi, veneam cu mâncarea înapoi acasă, neatinsă) trecusem la ghiozdanul purtat în spate, ca pe raniţă. Aveam altfel de ...merinde în acest ghiozdan! Nu mă mai... săturam să citesc, să privesc pozele din Abecedar, sau să scriu cu creionul, pe maculator, apoi, „pe curat”, cu tocul cu peniţă, în caietele cu învelitori din hârtie albastră ,făcute de tata. N-a fost nevoie să fiu împins de la spate să scriu. Am luat-o ca pe o joacă serioasă şi constructivă. Calificare la locul de muncă, în meseria de constructor de beţişoare, de bastonaşe, de virgule, apoi de litere!. Litere mari, litere mici, litere de tipar, litere de mână. Nu scriam, construiam! E drept, aveam modele demne de urmat. Din toţi fraţii tatei, unchiul Nicolae şi unchiul Gheorghe scriau extraordinar de frumos. Scriere gotică! Luam scrisori de-ale lor şi încercam să le imit scrisul. În 20 septembrie 1961, când am împlinit 9 ani, unchiul Gheorghe mi-a făcut cadou primul meu stilou, „cu peniţă Redis”!   

Dar, să revenim în septembrie 2014. Ieşim din fascinaţia, din seninul amintirilor din curtea şcolii, pentru a ne bucura de seninul şi căldura acestor zile !

Septembrie de miere, la Târgu Mureş şi peste tot în ţară, în aceste zile. Zile frumoase de vară, cu dimineţi şi nopţi răcoroase.

Calendaristic, toamna s-a instalat în prima zi a lui Răpciune, dar preluarea prerogativelor, exercitarea puterii va începe,  oficial spus, în 23 septembrie, odată cu echinocţiul de toamnă, când lumina şi întunericul se află într-un echilibru perfect armonizat.

Este vremea raţionalului, a numărătorii şi culesului roadelor, dar şi a romanticului, a plimbării pe aleile parcurilor, pavate cu frunze multicolore.

Este vremea culesului viilor, a mustului şi a pastramei aferente, a cămărilor pline cu eşantioane bine conservate ale belşugului toamnei, dar şi vremea aprovizionării sufletului cu frumosul dimineţilor senine cu lumina lor specială , cu aerul curat, pur.

Este vremea să ne umplem sufletul de frumos, privind un munte împădurit conturat pe seninul cerului, şi la cromatica diversă a frunzelor înrourate aşteptând căldura soarelui.

                                                                                                                    Ion Drăgan

SHALOM!

 Privesc la tv  la J.O de la Soci. Strict la probele sportive. Nu mă interesează culisele cu/despre bâlbe, disfuncţii organizatorice, proteste, etc. Urmăresc  doar competiţiile, confruntările din probele sportive. Uneori, acestea ating măiestria. Sportivă şi artistică.

Au fost momente în care am privit întrecerea sportivă (şi) ca pe un reuşit spectacol artistic.

Au de lucru şi cronicarii sportivi, care oferă “casete tehnice”, cu cifre, timpi, recorduri, clasamente intermediare, finale, etc, şi cei de spectacol, cu opinii, comentarii, trăiri, care impresionează ochiul privitorului la estetica, armonia, graţia cu care sportivii caută performanţa, depăşirea, autodepăşirea unor parametri fizici!

       Îmi place mult concursul de patinaj artistic. Este cel mai apropiat sport de artă, de spectacol. Au învins, previzibil, ruşii, pe echipe. Sportivii erau balerini …sub acoperire, care, în locul poantelor lăsate la marginea gheţii, îşi puseseră patine! Păreau veniţi la Sochi direct de la Balşoi Teatr! 

Mi-au plăcut şi alţi patinatori, nu numai ruşii, dar cel mai mult mi-a plăcut proba de sanie, unde noi, previzibil, “am înfrânt!” (Valentin Creţu, locul 29).

De ce mi-a plăcut “săniuşul” de la Soci? Pentru că mi-a trezit dulci nostalgii!

În vreme ce românul nostru “luneca lin” cu 130 km/oră pe “pârtia” olimpică, mi-am auzit vocea interioară strigând cu glas de copil: pârtieee!  

Mi s-a activat în minte şi în suflet amintirea iernilor copilăriei, de prin anii ’50-’60. “Văd” în amintire  ”pârtia” ad hoc din iernile copilăriei mele, strada Krasnoff din Craiova, care cobora în pantă din strada Madona. Îmi revine în minte Beno, cel mai bun prieten al meu din copilărie, şi adversar loial în lupta de a intra în graţiile Verei, vecina noastră, care ne trăda pe amândoi cu un băiat ceva  mai mare, licean în clasa a IX.

       Împărţeam cu Beno săniuţa mea. Fratele lui Beno, Simon, era mai mare cu 3 ani şi avea sania lui, de fier. Şi eu şi Beno eram prea…juniori şi n-aveam voie la sanie de metal, dar ne-am descurcat, fără ştirea părinţilor. Am mers la atelierul lui nea Sandu Minte-ngustă, lăcătuşul de vis a vis, care ne-a “tunat” săniuţa, “lipindu-i” pe tălăpici un ştraif de tablă lucioasă, de oţel. Porneam de sus, din dreptul bufetului lui Stănică, până jos, la măcelăria din Piaţa Veche.

Făceam cu schimbul, când eu, când el la cârmă. La urcuş mă mai lăsam păcălit de Beno. Nu pentru că eram mai mic decât el cu un an, ci pentru că urcând eu sania, aveam de câştigat câte ceva de la “negustorul” Beno: ba un timbru coliţă care-mi lipsea, ba un soldăţel de plumb, ba o sabie de lemn.

Urcam panta pe trotuarul pe care se afla sinagoga, o clădire solidă, înaltă, cu steaua lui David pe frontispiciu. Odată, urcând noi spre “linia de start”, ne-am intersectat în faţa intrării în sinagogă cu mai mulţi “oameni mari” care mai schimbau câteva cuvinte la uşă, înainte să se despartă. Noi am spus armonizat, în duet, “săru’mâna”, pentru că l-am recunoscut pe popa Segal. Beno l-a salutat pentru că şi el era (şi este) evreu, iar eu l-am salutat pentru că aşa mă învăţaseră ai mei, să-l salut, pentru că şi popa Segal e tot popă, “popa al lor, al evreilor”, la fel ca părintele Neamţu şi părintele Iordache, la noi, la ortodocşi.

Eu m-am oprit cu salutul la popa Segal, dar Beno a continuat: săru’mâna, nenea Harry!. O voce caldă i-a răspuns: Shalom! Mi-a plăcut numele omului, faţa lui luminoasă, zâmbitoare, şi acel răspuns, Shalom, pe care-l mai auzisem, dar nu ştiam ce înseamnă.

L-am întrebat pe Beno: cine e nenea ăsta? E nenea Harry Eliad, mi-a spus Beno. L-am cunoscut aici la sinagogă, când am fost cu ai mei. E artist. Nu stă la Craiova dar are mulţi prieteni aici şi mai vine în vizită.

Beno, ce înseamnă Shalom? Păi, ce nu ştii? Pace! Aşa ne salutăm noi, evreii.

       L-am mai văzut pe “nenea” Harry o dată, când ne-am nimerit, eu şi Beno, să fim la serviciul tatălui lui Beno, nenea Menaşe (Menachem), care era bijutier şi avea un magazin pe str Unirii. 

       Aveam să aflu mult mai târziu că “nenea” de la sinagogă şi de la atelier era Harry Eliad, actor, regizor craiovean de origine evreiască, sau, cum se recomanda el însuşi, cu îndoită mândrie, “Harry Eliad, oltean evreu”!

A iubit Craiova, oraşul naşterii sale, teatrul de aici, pe a cărui scena a debutat.

Vreme de 36 de ani a fost regizor la teatrul din Ploieşti, iar după venirea lui Caragiu la Bucureşti a fost directorul teatrului.

A venit la Bucureşti în 1989, ca director al Teatrului Evreiesc de Stat, până acum doi ani, când s-a stins. A pus în operă proiecte îndrăzneţe, din dramaturgia de limbă idiş, din dramaturgia română şi universală. Multe spectacole s-au jucat aici în limba română şi de ceva vreme, spectacolele în idiş au traducere simultană în cască.

       Un alt Harry important al Culturii române este marele etnomuzicolog de origine evreiască Harry Brauner  a cărui aniversare e peste câteva zile (n 24 februarie 1908-d 11 martie 1988). A iubit folclorul românesc cum puţini români au făcut-o. A avut parte de mari bucurii dar şi de mari descumpăniri în viaţă, el, devotata-i soţie, Lena Constante, artist plastic, şi fratele Victor Brauner, pictor surrealist.

Iată-l pe Harry Brauner nemurit de Marin Preda în “Cel mai iubit dintre pământeni”:”…acel evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cântecelor noastre populare. Ştia bocete de o frumuseţe care te înfiora, cântece tragice de despărţire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale şi groteşti, cum nu auzise nimeni, niciodată”.

Iată şi o mărturisire de suflet a lui H.B: “Cântecele oamenilor acestui pământ mi-au umplut întreaga viaţă.În preajma neasemuitelor cântece am fost copleşit nu numai de frumuseţea lor, dar de tămăduitoarea lor putere”.

       O altă figură proeminentă a vieţii muzicale româneşti, a Culturii române a fost muzicologul de origine evreiască Iosif Sava (15 februarie 1933-18 august 1998).   Nu cred că există cineva care să fi auzit- văzut o ediţie a emisiunilor sale muzicale de la radio sau Tv  şi să nu-l fi îndrăgit pe dăruitul muzicolog-muzician. Rămân de neuitat „Seratele muzicale”, emisiuni complexe, cu şi despre muzică, educaţie estetică- muzicală, cu şi despre armonii-dizarmonii din lumea muzicii şi nu numai.

       Aceste mari nume şi încă multe altele, de români-evrei, n-ar trebui să lipsească dintr-un lot naţional care să ne reprezinte cu cinste în competiţiile minţii şi spiritului! Iată un lot foarte restrâns al etnicilor evrei care nu mai sunt printre noi, dar ale căror fapte de cultură au rămas vii: Iosif Iser, Iosif Berman, Filip Brunea-Fox, Alexandru Graur, Moni Ghelerter, Mihail Sebastian, Alexandru Finţi, Beate Fredanov, Maria Banuş, Alexandru Mandy, Aurel Giroveanu, Henri Mălineanu, Edmond Deda, Ovid S Crohmălniceanu, Mircea Crişan, Felicia Antip, Elvin Bernstein (B. Elvin), Ada Brumaru.

       Să nu uităm să-i respectăm pe cei în viaţă, vârfurile unei etnii din ce în ce mai puţin numeroase, truditoare la trecutul, prezentul, viitorul patriei comune, România:Miriam Bercovici, Solomon Marcus, Dorel Dorian, Radu Cosaşu, Ştefan Cazimir, Maia Morgenstern.

   Oameni care au ştiut, oameni care ştiu, oameni care au trăit, oameni care trăiesc adevărul că etnia şi omenia merg mână-n mână. Etnia ne diferenţiază iar omenia ne apropie!

                                                                                                                        Ion Drăgan

LEGENDELE NU MOR NICIODATĂ !

Mă număr printre cei care au sperat, au crezut că Universitatea (cei mai puţin tineri îi spunem tot Ştiinţa) Craiova va fi reafiliată. Mă doare sufletul să constat că m-am înşelat! Plin de veninul răzbunării a fost gestul „mărinimos” al Naşului ! Nu oraşului Craiova trebuia să i se acorde un loc în Liga a II-a, ci echipei Universitatea Craiova care, învingând prima iarna fotbalului autohton, a intrat în primăvara Europei fotbalistice, ajungând în semifinale Cupei UEFA! Împotriva tuturor tristelor, descurajantelor realităţi create şi la Craiova şi la Bucureşti, eu mai cred, mai sper în revenirea legendarei echipe Universitatea Craiova! Vremelnic, se poate aşterne uitarea, şi peste legende, dar legendele nu mor niciodată !

Mai tinerii iubitori de Ştiinţa să afle, iar cei mai puţini tineri să-şi amintească  un episod luminos din istoria  acestei iubite echipe. E bine să păstrăm vii amintirile, trecutul glorios, pentru că fără amintiri, fără trecut, nu mai există speranţa într-un viitor.

La Craiova, ziua de 15 septembrie 1982 a fost o zi frumoasă. Cum de mai ţin eu minte că a fost o zi frumoasă acum aproape 30 de ani? Simplu: am fost pe stadionul „Central” din Craiova, spectator la meciul U Craiova - Fiorentina, din Cupa UEFA. Păi, se poate uita că a fost senin şi cald, şi afară, şi în suflete?  Era meciul cu care Craiova începea campania (fotbalistică) de „integrare” în Europa. Fotbaliştii din ţara lui Dante s-au deplasat la Craiova convinşi că vin la un antrenament cu public, aşa, ca un galop de sănătate, fără griji, fără efort, într-un paradisiac sejur turistic. Ei, bine, avură surpriza să constate că oltenii, ospitalieri din fire,   iubitori de literatură italiană (studenţi, de !), le construiră italienilor un „holospaţiu” dantesc, să se simtă ca acasă !Reuşita fu a leilor albaştri,  cei de pe dreptunghiul verde, şi a celor peste 30.000 din  tribune. Pentru italieni,  groapa cu lei albaştri de la Craiova a fost l’nferno ! Au pierdut cu 1-3 ! Pentru noi, era începutul ascensiunii pe drumul spre paradisul fotbalistic european ! Dar, toate acestea se întâmplau ehe, în secolul, în mileniul trecut ! Amintirile le-am păstrat şi le-am trecut şi pe ele veacul şi mileniul. Sunt amintiri frumoase şi le iubesc. Şi ele pe mine, pentru că nu mă lasă să le uit. Vorba cântecului, „amintirile mă urmăresc”.Frumoase şi triste ! Câteodată mă întristează, dar tot le iubesc !. E o întristare care doare aproape fizic. O durere...dantescă, atât de trist şi de frumos pusă în cuvinte, în Divina comedie:  „Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria”. Da, este trist , este dureros să-ţi aminteşti astăzi, în Craiova celor 5 stadioane în ruină, de Craiova fotbalistică a anilor ’70-’80, un oraş incandescent, un adevărat vulcan, un adevărat...Vezuviu (activ !), ca să fim în ton cu ţara (nu numai fotbalistică a) lui Dante. A trecut ceva vreme de atunci !Vulcanul s-a stins încet, încet, iar azi este total inactiv !  A rămas cenuşa, risipindu-se, parcă dintr-o urnă funerară, în toate cele patru zări. Sigur, stingerea vulcanului n-a fost deloc una naturală. Forţe malefice, unele dinăuntru, altele dinafară, unele din amatorism,  din nepricepere, din neştiinţă, altele cu bună ştiinţă (şi cu rea voinţă)  au reuşit (tristă şi înjositoare, degradantă „performanţă”!) să dezactiveze Ştiinţa Craiova, să scoată din întrebuinţare, cum spuneam, 5 stadioane, 5 focare de fotbal . Şi totuşi, chiar dacă astăzi, acum, nu pot vorbi decât despre „nostalgia unei mari iubiri”, eu mai sper în reînvierea (spiritului) „campioanei unei mari iubiri”,în reactivarea vulcanului ! Eu cred că va mai fi o primăvară a fotbalului craiovean-oltean-naţional ! Va mai fi un 16 martie 1983 (ca stare de spirit), vor mai fi motive (strict fotbalistice) să se adune 50.000 de olteni în faţa hotelului Jiul din Craiova, ca atunci, în faţa lui Adrian Păunescu şi a membrilor Cenaclului Flacăra, la acel spectaol ad hoc unde şi-au  manifestat împreună bucuria victoriei în meciul cu Kaiserslautern (1-0), scandând lozinci de iubire pentru idolii gazonului, dar şi cântând cântece de iubire de ţară, cântece patriotice, aşa cum se întâmpla la spectacolele Cenaclului Flacăra, adevărate lecţii itinerante. Spectacole –manifest de bucurie, de iubire pentru limba română, de iubire pentru istoria acestei ţări, de iubire pentru semeni , de iubire pentru valorile româneşti şi cele universale, de iubire pentru pacea lumii.  Istoria Cenaclului consemnează recordul absolut de la Craiova, din 16 martie 1983: peste 50.000 de spectatori la marele spectacol-manifest de iubire, poezie şi muzică ! Cenaclul Flacăra (născut în 17 septembrie 1973), părintele acestuia, Adrian Păunescu  şi „campioana unei mari iubiri”, Ştiinţa Craiova,  nu vor muri niciodată ! Pentru că aşa le este dat unor „oameni, fapte, întâmplări”, să se nască spre a moşteni veşnicia !

Îmi vine în minte un vers dintr-un cântec iubit , „Castelul”, cântat în spectacolele Cenaclului: Ascundeţi cu toţii castelul, că poate-l refacem vreodată !”

                                                                                                                      Ion Drăgan

AMINTIRI DIN ŞI DESPRE TABERELE ŞCOLARE

       Căldură toropitoare şi la Târgu Mureş! Vipia a lovit vestul şi sud-vestul, de la Oradea la Craiova, dar coada ei a atins şi judeţe din centrul ţării.

Cum o fi acum la Craiova, unde sunt anunţate 37 de grade la umbră?

La mine în cameră sunt 27 de grade. Îmi prepar o doză de limonadă şi deschid (totuşi!) calculatorul! Deschid un site unde văd imagini live cu centrul Craiovei. E (căldură ca-n) pustiu! Nici ţipenie de om! Fântâna muzicală pare şi ea toropită de căldură. Nu funcţionează. Îşi ţine ascunşi, la…umbră, stropii  răcoritori şi jucăuşi. Unde să le dea drumul la joacă, în aerul încins, dogoritor? 

Privesc “peisajul” deşertic şi caut să-l schimb cu o “oază”, să-l mai răcoresc, prin forţa amintirii. Suprapun peste imaginea la zi, “în timp real”, imaginea unei clădiri impozante care exista chiar pe locul fântânii muzicale de azi.

Clădirea se afla cam la 50 m de casa mea, pe str Unirii colţ cu str Griviţa Roşie.  A fost demolată în urmă cu aproape 40 de ani, dar ea există în amintirile mele! Frumoasă, intactă, neatinsă de lama buldozerului, aşa cum arăta pe la jumătatea veacului trecut!

Istoria ei e mai veche, dar mă opresc în urmă cu aproape un secol, în 1919, când Librăria SOCEC  îşi deschisese la parterul clădirii, chiar pe colţ, al treilea sediu, după Iaşi şi Ploieşti. În 1949, în locul Librăriei s-a înfiinţat un…Lacto- Dorna, în prelungirea căruia, pe latura dinspre str Unirii fiinţa cinematograful “Apollo”, devenit “Timpuri noi” şi mai apoi, “Tineretului”. Prin anii ’50-’60, la cele două etaje ale clădirii funcţiona Şcoala de Muzică, devenită Liceul de Muzică.

       (Re)construiesc din amintiri, imagini dragi, de la începutul anilor ’60!

 …Aveam 9 ani când părinţii mei s-au gândit că e bine să merg într-o tabără, să plec de-acasă, din “cuibul” protector, fără ei, pentru prima oară. De-aici, din faţa Liceului de Muzică, noi, copiii de pe strada Madona, care mergeam în tabără în comuna Olteni (pe-atunci, în regiunea Braşov, azi, în judeţul Covasna), am plecat grupat, spre staţia autobuzului 1 Gară-Parc. Era o (foarte de) dimineaţă de vară când am pornit spre gară, încă somnoroşi, Claudia, Nina, Dorel, Dan, Beno, Florin şi eu, însoţiţi de părinţi. Aici, ne-am întâlnit cu Gabriela Popescu, profesoara care ne-a (pre)luat în grija sa, cu bagaje cu tot. Am ajuns la Bucureşti, în Gara de Nord. O vedeam prima dată. M-a copleşit. Mi se părea imensă. Şi frumoasă! Din sala de aşteptare priveam pe geam la fântânile arteziene care-şi trimiteau stropii răcoritori, purtaţi de adierile-mângâierile aerului până pe pervazul ferestrei. Am stat în gară câteva ore în aşteptarea “legăturii”.

Ne-am urcat în personal. Era aproape de miezul nopţii când, cu ochii cârpiţi de somn, am coborât din tren , într-o gară micuţă, cu o sală de aşteptare  luminată de un bec chior şi unde mirosea a DDT. Mirosul…specific din compartimentul de tren era…parfum pe lângă mirosul de DDT! N-am stat mult timp aici şi am fost “încărcaţi” într-un autobuz care răsărise din întunericul nopţii, chiar în spatele gării. Am ajuns în tabără. Am dormit cu toţii într-un dormitor mare, neocupat. A doua zi eu am fost repartizat cu Beno, într-o cameră cu alţi 4 sau 5 băieţi. M-am certat cu Beno preţ de câteva minute, când ne-am ales paturile. Ne-am împăcat, şi după ce ne-am aşezat în ordine lucruşoarele, ne-am apucat să scriem prima carte poştală, că am ajuns cu bine. Aşa promiseserăm părinţilor! “Dragă mamă şi tată, am ajuns cu bine. Stau cu Beno în cameră. Aici totul e bine. Eu sunt cuminte. Nu vă faceţi griji….” În mare, cam asta am scris în prima mea carte poştală expediată. Eram mândru că puneam în cutia poştală a taberei prima mea corespondenţă, dar mai puţin mândru că am scris cu creionul! Am vrut eu să-mi iau stiloul  cu mine dar ai mei nu m-au lăsat: “nu iei stiloul la tine, că poate rămâi fără el pe-acolo, şi îţi pare rău apoi, că e cadou de la unchiu’ Gheorghe de la Sibiu!” Îmi amintesc că de-abea mi-a ajuns spaţiul să scriu, deloc aliniat, deloc caligrafic, deşi, îmi propusesesm să scriu frumos! “Să scrii frumos, că o să vadă cartea poştală toată lumea şi Vera (vecina şi mai apropiata mea colegă de clasă). Să nu ne faci de râs”! Ai mei îmi puseseră în bagaje şi câteva cărţi poştale (cu timbrele aferente!), să le scriu despre cum e în tabără, cum e mâncarea, dacă sunt cuminte, dacă iau haine mai groase când e mai rece, “că aşa e la munte”, dacă ascult profesorii (păi, cum altfel!?), etc... M-am conformat şi “raportam” des despre prima mea ieşire în lume, fără părinţi, despre cum mă descurcam acolo, singur, fără a fi înconjurat de grija şi dragostea părintească, dar, nu  le-am scris alor mei în cărţile poştale despre idila mea, de altfel, nevinovată, cu o fată frumoasă, din Bucureşti, mai mare decât mine cu vreo 3 ani! În schimb, când am ajuns acasă, Beno m-a pârât alor mei şi i-a “relatat” Verei (o plăcea!) cu lux de amănunte despre prietenia mea cu fata din Bucureşti. Iar m-am certat cu Beno, dar n-a durat mult!  

       “Joacă, joacă, joacă, băiete, că eşti frumos ca un castravete/Şi jocul nostru este format, dintr-o fată şi-un băiat”. Şi uite-aşa, prins în copilăreasca horă, ca într-o Ciuleandră pentru copii, am simţit cum o fată frumoasă îmi înconjoară gâtul cu batistuţa, ca la Periniţa adulţilor! Am mai stat noi înlănţuiţi aşa, şi cu alte ocazii pe care ni le-am creat, dar am profitat şi de serile dansante când dansam împreună, pe terasa conacului, alături de perechile mai mari, chiar liceeni. Dansam e un fel de-a spune. De-abea atunci învăţam şi noi să dansăm tango, luându-ne după perechile mai mari sau după profesori. Dansul era pretextul…oficial ca să ne ţinem de mână, să stăm îmbrăţişaţi în văzul lumii!

O, dar câte ar fi de spus, de amintit despre “taberele de pionieri şi şcolari” în care…socializam” noi, copiii acelor ani! N-am să uit niciodată acea seară minunată, trompetele sunând, careul festiv,  “salut voios de pionier!”, coborârea drapelului taberei, apoi, primul foc de tabără, cântece, recitări, scenete,  schimbul de adrese, promisiuni de revedere, etc!

“La revedere tabără dragă/La revedere, noi plecăm/Să ştii tu dragă, ce rău ne pare/Şi cât de mult noi regretăm/Tovarăşii profesori, cei care ne-au condus/Le mulţumim din suflet/Adio şi ne-am dus!”.

Am fost apoi, în multe tabere, prin ţară, dar acea primă ieşire în lume, de unul singur, fără părinţi şi printre atâţia copii, n-am s-o uit niciodată!

Probabil că nici domnia ta, dragă cititorule, n-ai uitat şi nu vei uita vreodată acei ani ai copilăriei, taberele, primele idile, prieteniile legate, drumeţiile, excursiile, distracţiile,jocurile, cântecele, năzbâtiile, vopsitul somnoroşilor pe faţă, în somn, cu pastă de dinţi, cu cremă de ghete, bătăile cu perne, şi atâtea altele…!

Sigur, vorbesc aici despre cei care au copilărit înainte de 1989, pentru că după aceea, treptat, interesul maturilor responsabili cu organizarea şi funcţionarea taberelor, dar şi interesul copiilor pentru petrecerea timpului liber din vacanţe în tabere, a scăzut drastic. Vremurile s-au schimbat. Şi nu în bine pe de-a-ntregul! “Taberele de copii, şcolari şi studenţi” sună…îmbătrânit, demodat, perimat, dar spiritul acestor adevărate instituţii rămâne…tânăr! Taberele de stat, căci despre ele vorbesc, au fost şi ar mai putea fi cu adevărat părţi componente, active, eficiente, în prcesul de învăţământ şi educaţie.

       Înainte de 1989 existau în România peste 200 de tabere de pionieri şi şcolari, la munte, la mare, în locuri pitoreşti, în locuri încărcate de istorie. Nu exista judeţ să nu aibă două-trei sau mai multe tabere. S-a cam ales praful! Nu ştiu dacă mai există jumătate dintre ele! Unele clădiri care găzduiau taberele, precum şi terenul din jur au fost revendicate ori vândute pe nimic, alte tabere au fost desfiinţate, dezafectate, supuse degradării. Din ce în ce mai puţini bani alocaţi. Din ce în ce mai puţin interes.  Taberele de stat nu mai au căutare! Concurenţa, taberele private, le-a aruncat într-un trist şi nemeritat con de umbră. De atâta umbră, taberele de stat au prins igrasie, mucegai. Preţurile în taberele de stat, câte mai există, nu sunt mari, dar când venitul familiei e sub nişte limite, par mari!

Şi mai e ceva: chiar dacă părinţii, prin eforturi, ar dori să-şi trimită copiii în tabere de stat, condiţiile precare de-acolo  îi opreşte.

       Câţi copii de ţărani îşi permit luxul unei vacanţe într-o tabără de stat, privată, de lux?

Câţi dintre copiii din orfelinate ajung în aceste tabere, de stat sau private?

        Câţi adulţi se mai gândesc la aceste tabere şcolare, să le facă accesibile şi săracului şi bogatului, să le “rentabilizeze”, să le reabiliteze, să le modernizeze, să le facă atractive?

Câţi dintre adulţi îşi mai aduc aminte că au fost şi ei copii şi că azi, în România, nu toţi copiii primesc drept cadou, de la părinţi, la sfârşit de an şcolar, un bolid pe patru roţi sau o excursie cu destinaţii exotice?

…Dimineaţă  caldă şi senină de vară, prefigurând arşiţa amiezii, căldura toropitoare, zăpuşeala care se revarsă spre seară, până târziu, în noapte. Se-aude sunetul unei trompete. E trompetistul de serviciu pe tabără, sunând deşteptarea. Dar, ce se-ntâmplă? În locul mobilizatorului, veselului “Scoală-te, scoală-te…”, se aud acum sonorităţi grave, solemne: “Deşteaptă-te, române…”! Copilul pune atâta suflet în trompetă, atâta înţelepciune şi convingere în tonul devenit imperativ,  că sunetul se amplifică, dorind parcă să fie auzit (şi asumat!) de toţi românii…!  

                                                                                                                     Ion Drăgan  

(CÂND) SE VA DESCHIDE CASTELUL FER (M) ECAT ?

Respect opiniile unor craioveni , nemulţumiţi de timpul (crizei economice) şi mai ales de spaţiul(de la marginea Craiovei) în care s-a ivit Parcul Tineretului, dar, eu, unul, cred că apariţia Parcului în „peisajul” de azi al urbei, dominat de volume din beton, sticlă, termopane, ori…pagode, turnuleţe, creneluri, este una benefică, având pe termen scurt, mediu, şi mai ales lung, efect arhitectural-ecologic şi mai ales, civilizator,  remodelator de atitudine civică. Susţin această  opinie bazându-mă pe un argument puternic, trainic, şi anume, vocaţia construcţiei pentru comunitate, exercitată, transpusă în faptă. Nu este puţin lucru, într-o vreme a demolărilor. De toate felurile…
Ignor deliberat conotaţiile, motivaţiile, conjunctura , argumentele politico-electorale care, în opinia multor craioveni, au făcut posibilă realizarea proiectului. Dincolo de toate acestea, unele reale, altele mai puţin, dincolo de trecătoare - oricum ! -  orânduiri, interese, întocmiri, (în)tocmeli politice, rămâne CONSTRUCŢIA . Construcţia pe termen lung, în folosul comunităţii. Aşa cum, păstrând proporţiile, azi, după 20 de ani , nimeni nu condamnă , nu înfierează cu mânie…capitalistă, existenţa metroului, pentru că, nu-i aşa, a fost proiectat, construit din ideologia partidului unic. Desigur, şi atunci, şi acum, „deconturile” au fost şi sunt scumpe, dar, în orice regim politic, de orice construcţie,  de  „amortizările” ei,  de beneficiile investiţiei , vor beneficia multe generaţii. Desigur, dacă viitorimea, clasă politică şi societate civilă, vor şti să le păstreze depolitizate, adică doar să…le gospodărească. Politicieni sau nu, oamenii trec, orânduirile - niciuna perfectă ! -  se schimbă ciclic, iar în cazul de faţă, Parcul Tineretului rămâne …în grija viitorimii. Prezentul Parc a fost şi el viitor (pe planşeta arhitectului) care va deveni trecut.  Dincolo de jocul de cuvinte transpare încărcătura  reală. Reperul este istoria, care, se repetă benefic, de această dată, la mai bine de 100 de ani, mai exact, 107 ani ! Tot într-o anumită conjunctură politico- socio- economico –culturală (pentru unii, bună, profitabilă, pentru alţii, mai puţin), tot la o margine, pe-atunci, de Craiovă, în buza Romaneştilor, arhitectul peisagist E. Redont înnobila oraşul, oamenii lui, indiferent de etnie, nu-i aşa, cu bijuteria numită Parcul Romanescu, după numele vrednicului de amintire edil. „Nu ştiu alţii cum sunt, dar , eu, când mă gândesc la” Parcul Romanescu – Bibescu-Poporului, nu caut să-i cunosc istoria din perspectiva, conjunctura politico-socio-economică a Craiovei începutului de secol 20.Este specialitatea politologilor, sociologilor, istoricilor care privesc din perspectiva preponderent profesională şi doar tangenţial „văd” esteticul, frumosul , utilul construcţiei. Eu, unul, văd Parcul Poporului doar cu ochii sufletului ! Ca mine gândesc toţi cei ce se bucură , şi se vor bucura să poarte în suflet, pe suflet, bijuteria arhitectonică, acest loc perfect pentru loisir, ca să rămân în spiritul limbii arhitectului autor. Desigur, am minimalizat, spunând doar loisir. Pentru mulţi, foarte mulţi craioveni, Parcul a însemnat şi înseamnă mult mai mult…
Aşadar, iată că la 107 ani de la momentul inaugurării Parcului Romanescu-Bibescu-Poporului, s-a inaugurat Parcul Tineretului, într-un fel, şi păstrând proporţiile, o reeditare , o „updatare”  a bătrânului Parc, iată, venit spre noi, din „viitorul” planşetei, străbătând „ trecutul şi prezentul” celor 107 ani…!
Bătrânul Parc are de-acum, benefic, o „concurenţă pe profil”! Pe amândouă le-aş pune sub semnul generic al unui titlu din Hemingway: „Un loc curat şi bine luminat” !  Uite că nu numai prin oraş, prin centru există lumini, civilizaţie! Luminile celor două parcuri, unul ivit la periferia Craiovei începutului de secol 20, celălalt , la periferia Craiovei zorilor mileniului 3 se salută, prinzând în luminile lor, vârfurile, turnurile câte unui zgârie nori ivit prin centrul civic şi civilizat, unde copiii nu fac pipi pe gazon…
Sunt două Parcuri frumoase şi atât de necesare Craiovei, craiovenilor, indiferent de etnie ! Purtarea de grijă trebuie să fie egală, chiar dacă le despart 107 ani de la inaugurare. Obiectiv şi la obiect. Bijuteria din aur verde, Parcul Poporului, are  şi câteva  pietre preţioase, care-i sporesc frumuseţea, strălucirea, valoarea.Vecine, două câte două, Casa Bibescu  - Teatrul de vară şi Podul suspendat – Castelul fermecat. De la începuturi, GdS a găzduit materiale informative, SOS-uri, atitudini, vis – a vis de starea deplorabilă în care se aflau şi se află, mai ales, Teatrul de vară şi Castelul fermecat. Din consolatoare şi totuşi, tristă fericire, cele două nu au fost  demolate fizic de buldozere dar, parcă mai trist, mai dureros decât să vezi o lamă de buldozer prefăcând o construcţie într-un morman de moloz, este să vezi cum buldozerul uitării, ignoranţei, lipsei de interes (general) lucrează tăcut , încet, la degradarea, la transformarea în ruine a acelei construcţii.  Aceste construcţii părăsite, abandonate, au totuşi, sufletul lor ! E păcat, mare păcat ! Sunt triste, bolnave şi abandonate, aceste clădiri, ca nişte copii ai nimănui, precum mai vedem pe-aici, pe la noi.  Să nu ne pierdem speranţa că părinţii risipitori se vor întoarce la copiii lor. Poate că este nevoie de o judecată solomonică, să vedem cine este părintele adevărat al copiilor aflaţi în suferinţă şi cu tăişul sabiei – lamei buldozerului uitării deasupra capului. Părinţii adevăraţi sunt cei ce-şi vor exprima prin fapte dragostea pentru ei. Adică pentru copii.  Concret, cei ce vor reda circuitului firesc, Teatrul de vară, unde s-ar putea întâmpla din nou, educaţie prin artă şi cultură, şi Castelul fermecat , care, în urma unui test de rezistenţă la cutremur, şi posibile lucrări de restaurare, de consolidare, şi-ar putea desfereca porţile, fie printr-un management  comercial-economic (bar, restaurant, club), sau management cultural (muzeu, sediu de manifestări de la ştiinţă la cultură), sau, de ce nu, management educaţional ( grădiniţă pentru copiii din zonă). Am pus m-ul din cuvântul „fermecat” din titlu în paranteză pentru că vine exact de la management. El există, dar , parcă n-ar fi.  Rămâne să se facă simţit .De la Castelul ferecat la Castelul fermecat este doar un pas. Ca să fie făcut , este nevoie doar de iubire !  Pentru oraş şi oamenii lui, trecuţi, prezenţi şi viitori !
                                                                                                                                     Ion Drăgan