TRIPTIC CRAIOVEAN

Din acest Contrapunct romantic, de dor şi drag de Craiova, nu poate lipsi capitolul dedicat „tripticului” Părculeţul Mihai Bravu’, Casele Glogoveanu, Grădina Botanică, aşezate într-un acelaşi spaţiu terestru dar şi de suflet, al amintirilor. Nu ştiu dacă azi, copiii, tinerii vin în Grădină fascinaţi de flora diversă, sau vin la o gură de aer curat, sau pentru câte o guriţă furată iubitelor, când mai chiulesc de la vreo oră plictisitoare . Romantici mai există, dar , Doamne fereşte ca Grădina Botanică să devină (mai mult) etnobotanică !

…Anii ’60 ai sec trecut.Ca să ajung în Grădină, aveam două variante de drumuri. Coboram pe strada Mihai Viteazul, până în Părculeţul Mihai Bravu’, unde mă mai întâlneam cu alţi colegi-colege, iar de aici, urcam spre Grădină. În zilele calde de vară, ne mai bălăceam, ne mai stropeam cu apa de la izvorul răcoros din faţa intrării în Grădină. Odată intraţi , mergeam la „locul nostru” (nu întotdeauna liber, dar „încăpeam” întotdeauna , toţi ), cu bănci în jurul unui copac falnic. Bancuri, glume, bârfe, comentarii, unele, nu multe, chiar pe teme şcolare ! Şi multă muzică ! Cântam pe mai multe voci, (din) şlagărele vremii. Sabin ne era superior, nu doar ca vârstă. Studia vioara dar pe noi ne acompania la chitara lui , despre care spunea că e „originală, adusă din Mexic”!

Ei, şi mai era o variantă de drum spre Grădină. Tot pe strada Mihai Viteazul, pe lângă Băile Comunale (pe-atunci). După Băi, se făcea o stradă la dreapta, acum, strada Gh Bibescu. La capătul ei, la intersecţia cu str Brestei, mă întâlneam cu prietena mea. Ne luam de mână şi porneam spre Grădină, în seri frumoase de vară…

…4 martie, 1977, ora 21.30. Am lăsat uşile casei deschise, am coborât în stradă, unde se „refugiaseră” toţi vecinii , panicaţi de cutremur. Am stat câteva minute, să mă dezmeticesc. Neavând experienţa unui precedent în materie, am aflat de la cei mai în vârstă că a fost cutremur, „mai mare ca ăl din ’40”. Apoi, am pornit grăbit spre Spitalul Filantropia, unde era internat tatăl meu. Am trecut prin faţa Colegiului, am coborât pe str Mihai Viteazul, cu gândul să scurtez drumul spre spital, pe str Gh Bibescu.Din două motive. Drumul spre intrarea principală era mult mai lung, iar pe-aici, la intersecţia Bibescu-Brestei, doar săream un gard şi eram în curtea spitalului. Cu doar câteva ore în urmă, fusesem prezent la Librăria Cartea Rusă,arhiplină, unde avusese loc lansarea volumului de poezii al lui AP, „Pământul deocamdată”. Aflasem că este cazat la „Hotelul Partidului”, pe str Mihai Viteazul, colţ cu Bibescu. Când am ajuns acolo, AP tocmai pleca spre Bucureşti. Îmi amintesc, era uşor panicat, grăbit să plece la Bucureşti („nu ştiu ce e cu copiii mei, vreau s-ajung, să-i văd…!”). Am stat acolo câteva minute, până când a plecat AP. M-am bucurat să ştiu că nu a păţit nimic. Am pornit spre spital, am sărit gardul, am ajuns în salon. Clădirea era veche dar a rezistat foarte bine. M-am bucurat să văd că tatăl meu nu păţise nimic. Era doar îngrijorat pentru că nu ştia ce e cu mine, cu casa. Ne-am încurajat unul pe altul…

…Începutul anilor 2000. Îmi amintesc cu drag de drumurile mele, de la Tg Mureş la Craiova, de prima clădire de pe str Bibescu, pe dreapta, unde AP avea biroul senatorial. M-am bucurat să fiu în preajma lui, la audienţe, sau, cum s-a întâmplat în septembrie 2002, cred, la un meci al „campioanei unei mari iubiri” , pe stadionul „Ion Oblemenco”. Dacă mi-aduc bine aminte, atunci, ne-a bătut măr „Rapidul” (1-3 )…

Dar, să trecem de la „caietul” meu cu amintiri, la cartea de istorie, să ne reamintim, cu mândrie oltenească, despre Bibeşti. În primul rând, despre Gheorghe Bibescu, „Domn stăpânitor a toată Ţara Românească”, oltean-craiovean de-al nostru !. Folosesc prezentul „este” pentru că toţi cei neuitaţi şi rămaşi în cartea de Istorie a neamului, (ne) „vorbesc” şi azi, prin faptele lor, unele bune, altele, mai puţin bune.Este necesar „dialogul” cu trecutul . E bine, e necesar de ştiut, de asumat trecutul, cu bune şi rele. Toate ne înţelepţesc , ne învrednicesc la necesara „igienă” sintetizată în înţelepciunea populară, „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Mai ales acum, în vălmăşagul prezentului, când „e din ce în ce mai greu să îţi prevezi trecutul” iar „amintirile din viitor” sunt amanetate…

Prin bunăvoinţa domnişoarei Ana Maria, poate voi dezvolta în numărul viitor. Acum, doar cuvântul Mitropolitului Ţării Româneşti, rostit la sfârşitul anului 1842, în preajma alegerii lui Gheorghe Bibescu ca Domn: „Azi suntem chemaţi a hotărî asupra soartei patriei noastre; hotărârea ce vom da va fi pentru dânsa hotărâre de viaţă şi de moarte… Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decât acelea în cari ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii…Puţine minute ne-au mai rămas ca să-i putem veni în ajutor. Mâine va fi prea târziu. Dezbrăcaţi-vă de orice patimă şi interes în parte şi alegeţi bărbat drept, cu ştiinţă, cu bărbăţie, cu frica lui Dumnezeu şi iubire de patrie !”

Ion Drăgan