(CÂND) SE VA DESCHIDE CASTELUL FER (M) ECAT ?

Respect opiniile unor craioveni , nemulţumiţi de timpul (crizei economice) şi mai ales de spaţiul(de la marginea Craiovei) în care s-a ivit Parcul Tineretului, dar, eu, unul, cred că apariţia Parcului în „peisajul” de azi al urbei, dominat de volume din beton, sticlă, termopane, ori…pagode, turnuleţe, creneluri, este una benefică, având pe termen scurt, mediu, şi mai ales lung, efect arhitectural-ecologic şi mai ales, civilizator,  remodelator de atitudine civică. Susţin această  opinie bazându-mă pe un argument puternic, trainic, şi anume, vocaţia construcţiei pentru comunitate, exercitată, transpusă în faptă. Nu este puţin lucru, într-o vreme a demolărilor. De toate felurile…
Ignor deliberat conotaţiile, motivaţiile, conjunctura , argumentele politico-electorale care, în opinia multor craioveni, au făcut posibilă realizarea proiectului. Dincolo de toate acestea, unele reale, altele mai puţin, dincolo de trecătoare - oricum ! -  orânduiri, interese, întocmiri, (în)tocmeli politice, rămâne CONSTRUCŢIA . Construcţia pe termen lung, în folosul comunităţii. Aşa cum, păstrând proporţiile, azi, după 20 de ani , nimeni nu condamnă , nu înfierează cu mânie…capitalistă, existenţa metroului, pentru că, nu-i aşa, a fost proiectat, construit din ideologia partidului unic. Desigur, şi atunci, şi acum, „deconturile” au fost şi sunt scumpe, dar, în orice regim politic, de orice construcţie,  de  „amortizările” ei,  de beneficiile investiţiei , vor beneficia multe generaţii. Desigur, dacă viitorimea, clasă politică şi societate civilă, vor şti să le păstreze depolitizate, adică doar să…le gospodărească. Politicieni sau nu, oamenii trec, orânduirile - niciuna perfectă ! -  se schimbă ciclic, iar în cazul de faţă, Parcul Tineretului rămâne …în grija viitorimii. Prezentul Parc a fost şi el viitor (pe planşeta arhitectului) care va deveni trecut.  Dincolo de jocul de cuvinte transpare încărcătura  reală. Reperul este istoria, care, se repetă benefic, de această dată, la mai bine de 100 de ani, mai exact, 107 ani ! Tot într-o anumită conjunctură politico- socio- economico –culturală (pentru unii, bună, profitabilă, pentru alţii, mai puţin), tot la o margine, pe-atunci, de Craiovă, în buza Romaneştilor, arhitectul peisagist E. Redont înnobila oraşul, oamenii lui, indiferent de etnie, nu-i aşa, cu bijuteria numită Parcul Romanescu, după numele vrednicului de amintire edil. „Nu ştiu alţii cum sunt, dar , eu, când mă gândesc la” Parcul Romanescu – Bibescu-Poporului, nu caut să-i cunosc istoria din perspectiva, conjunctura politico-socio-economică a Craiovei începutului de secol 20.Este specialitatea politologilor, sociologilor, istoricilor care privesc din perspectiva preponderent profesională şi doar tangenţial „văd” esteticul, frumosul , utilul construcţiei. Eu, unul, văd Parcul Poporului doar cu ochii sufletului ! Ca mine gândesc toţi cei ce se bucură , şi se vor bucura să poarte în suflet, pe suflet, bijuteria arhitectonică, acest loc perfect pentru loisir, ca să rămân în spiritul limbii arhitectului autor. Desigur, am minimalizat, spunând doar loisir. Pentru mulţi, foarte mulţi craioveni, Parcul a însemnat şi înseamnă mult mai mult…
Aşadar, iată că la 107 ani de la momentul inaugurării Parcului Romanescu-Bibescu-Poporului, s-a inaugurat Parcul Tineretului, într-un fel, şi păstrând proporţiile, o reeditare , o „updatare”  a bătrânului Parc, iată, venit spre noi, din „viitorul” planşetei, străbătând „ trecutul şi prezentul” celor 107 ani…!
Bătrânul Parc are de-acum, benefic, o „concurenţă pe profil”! Pe amândouă le-aş pune sub semnul generic al unui titlu din Hemingway: „Un loc curat şi bine luminat” !  Uite că nu numai prin oraş, prin centru există lumini, civilizaţie! Luminile celor două parcuri, unul ivit la periferia Craiovei începutului de secol 20, celălalt , la periferia Craiovei zorilor mileniului 3 se salută, prinzând în luminile lor, vârfurile, turnurile câte unui zgârie nori ivit prin centrul civic şi civilizat, unde copiii nu fac pipi pe gazon…
Sunt două Parcuri frumoase şi atât de necesare Craiovei, craiovenilor, indiferent de etnie ! Purtarea de grijă trebuie să fie egală, chiar dacă le despart 107 ani de la inaugurare. Obiectiv şi la obiect. Bijuteria din aur verde, Parcul Poporului, are  şi câteva  pietre preţioase, care-i sporesc frumuseţea, strălucirea, valoarea.Vecine, două câte două, Casa Bibescu  - Teatrul de vară şi Podul suspendat – Castelul fermecat. De la începuturi, GdS a găzduit materiale informative, SOS-uri, atitudini, vis – a vis de starea deplorabilă în care se aflau şi se află, mai ales, Teatrul de vară şi Castelul fermecat. Din consolatoare şi totuşi, tristă fericire, cele două nu au fost  demolate fizic de buldozere dar, parcă mai trist, mai dureros decât să vezi o lamă de buldozer prefăcând o construcţie într-un morman de moloz, este să vezi cum buldozerul uitării, ignoranţei, lipsei de interes (general) lucrează tăcut , încet, la degradarea, la transformarea în ruine a acelei construcţii.  Aceste construcţii părăsite, abandonate, au totuşi, sufletul lor ! E păcat, mare păcat ! Sunt triste, bolnave şi abandonate, aceste clădiri, ca nişte copii ai nimănui, precum mai vedem pe-aici, pe la noi.  Să nu ne pierdem speranţa că părinţii risipitori se vor întoarce la copiii lor. Poate că este nevoie de o judecată solomonică, să vedem cine este părintele adevărat al copiilor aflaţi în suferinţă şi cu tăişul sabiei – lamei buldozerului uitării deasupra capului. Părinţii adevăraţi sunt cei ce-şi vor exprima prin fapte dragostea pentru ei. Adică pentru copii.  Concret, cei ce vor reda circuitului firesc, Teatrul de vară, unde s-ar putea întâmpla din nou, educaţie prin artă şi cultură, şi Castelul fermecat , care, în urma unui test de rezistenţă la cutremur, şi posibile lucrări de restaurare, de consolidare, şi-ar putea desfereca porţile, fie printr-un management  comercial-economic (bar, restaurant, club), sau management cultural (muzeu, sediu de manifestări de la ştiinţă la cultură), sau, de ce nu, management educaţional ( grădiniţă pentru copiii din zonă). Am pus m-ul din cuvântul „fermecat” din titlu în paranteză pentru că vine exact de la management. El există, dar , parcă n-ar fi.  Rămâne să se facă simţit .De la Castelul ferecat la Castelul fermecat este doar un pas. Ca să fie făcut , este nevoie doar de iubire !  Pentru oraş şi oamenii lui, trecuţi, prezenţi şi viitori !
                                                                                                                                     Ion Drăgan

DE PRIMĂVARĂ

       Idele lui Marte 2013. Afară ninge...răzvrătit! Cohorte de fulgi de zăpadă, comandate de puternicul generalissim viscol, au pus de un complot împotriva proaspăt instalatei (calendaristic) la putere, primăvara! Iarna a pus  stăpânire „temporar şi pe alocuri”, pe teritorii mai ales din nordul şi nord-estul ţării, dar, în 2-3 zile, primăvara va începe contraatacul decisiv, care se va încheia cu victoria...astronomică din 21 martie! Bucuria victoriei va umple pomii de muguri, de flori, de păsărele cu trilurile lor minunate! 

La renaşterea Naturii sunt şi oamenii părtaşi, dornici şi ei de primenire, de renaştere în suflete a mugurilor speranţei, a florilor binelui, păcii, iubirii!

Primăvara, mereu anotimpul renaşterii-reînvierii Naturii (umane), când Cerul coboară  peste noi, temeiuri de speranţă şi iubire!

Primăvara, mereu anotimpul Bunăvestirii Naşterii Mântuitorului!

Primăvara, mereu anotimpul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos!     

       Afară s-a înteţit vântul. Ninge viscolit. Ce poţi să faci pe o aşa vreme? Să-ţi încălzeşti, să-ţi luminezi sufletul cu amintiri din cel mai senin anotimp al vârstelor omului, copilăria! Da, e nostalgie, amintire, dar şi terapie! Anti tristeţe şi anti rid! Desigur, vorbesc aici despre zbârciturile sufletului, care pot apărea atunci când nu hrănim sufletul cu îndeajuns de multă iubire, cu mult bine şi frumos, când vremea şi vremurile sunt potrivnice! Or, în aceste vremuri de criză de toate felurile, de la cea morală la cea economico financiară nu ne putem lăuda cu un excedent de frumos, de bine, de iubire! Niciodată nu e îndeajuns de multă iubire, nu e atât de mare prisosul de bine, de frumos în lume încât sufletul să nu se rideze şi să nu prindă din urmă trupul, care îmbătrâneşte, firesc, cu fiecare zi ce trece!

Aşadar, arta, muzica venită din copilărie, pe aripile amintirilor, este ca un exerciţiu de înviorare!  Este ca o gimnastică de întreţinere a tinereţii fără bătrâneţe a sufletului de copil din fiecare dintre noi! N-aş vrea să se înţeleagă că doar pe  muzica (amintirilor din copilărie  a) unei anumite perioade istorice, politico-economico-sociale se poate exersa acea gimnastică de întreţinere a sufletului de copil. În orice vreme, şi, mai ales, în orice vremuri, copilăria nu poate să fie decât senină, curată, bogată în simţiri, în trăiri!

       „În pădurea verde/Veselie multă/Cu băieţi şi fete/Cântă cucul, cântă/ Cu-cu, cu-cu, a, ha, a, ha/Odiridi, odirididina, odirididina, uha!”

...Anii ’60. Cam în preajma Blagoveştenelor, „când începe să bolborosească mielu’- n iarbă”, noi, elevii din corul şcolii repetam de zor această veselă mazurcă. Sala de muzică era „tapetată” cu tablouri din care „asistau” la repetiţiile noastre, Beethowen, Bach, Mozart, etc. Parcă erau vii! Aşteptam să „ne sufle”, când ne mai încurcam la exerciţii de solfegiu. Aş! Nu venea dinspre ei niciun...sunet! Unii erau color, alţii în alb- negru, unii cu peruci cârlionţate, alţii fără, unii mai zâmbitori, alţii mai severi. Ne priveau fix, unii frontal, alţii din semiprofil, după cum îi încremenise întru satisfacerea curiozităţii vizuale a posterităţii, vreun pictor ori vreun  fotograf.

Privind cu ochii sufletului la toate aceste tablouri, mai adaug unul,  pe care îl aşez în rând cu cele ale marilor muzicieni ai lumii, pentru că el, dragul, dedicatul profesor de muzică Boris Chelaru, cu nesfârşită dragoste de muzică şi de elevii lui, ne-a deschis ochii de copii pe aceste portrete de compozitori şi mai apoi, ne-a sensibilizat auzul spre a auzi (de fapt, a asculta) muzicile create de ei! Sub bagheta lui am exersat, am cântat, am învăţat teorie muzicală, dar, mai ales, am învăţat să iubim muzica, am  început să (de)prindem  tainele, frumuseţile muzicii!

       „Am aflat o veste mare/Spune repede, ce veste ştii/În curând dăm o serbare/O serbare, ce frumos va fi (...) Eu am scris o melodie/Plină, plină de-armonie,/Ascultaţi ce melodie/ Dolce, dolce, mezzoforte şi sforzando/Piano, piano, pianisssimo(...)Şcoala noastră ne-ncetat/O iubim mai avântat/Ea ne-ajută să-nvăţăm/Noi cu dragoste  cântăm”.

Mazurca şi „Repetiţie pentru concert” (Mozart), cântece din care am citat aici, şi atâtea altele, învăţate acum 50 de ani la şcoală, nu le-am uitat nici azi! Cum n-am uitat nici minunatele spectacole ale şcolilor Craiovei,  ţinute pe la sfârşitul lunii mai, aproape de vacanţă, la grădina de vară a cinematografului „Patria” de pe str Unirii! Îmi amintesc  cu cât drag participam noi, elevii de la Liceul Nicolae Bălcescu” (actualul Colegiu „Carol I”) la repetiţiile dinaintea acestor spectacole, motivaţi de „duelul” muzical cu eternii rivali de la Liceul (Colegiul) „Fraţii Buzeşti”!

       Citesc într-un ziar, pe net, despre succesul celor 40 de...ucenici într-ale învăţăturii de carte de la Colegiul „Carol I” din Craiova, care s-au calificat la Olimpiadele Naţionale 2013, la diferite materii!.

       Azi m-am întâlnit cu Vlad, nepotul meu, care mi-a spus, cu mândrie, că „trupa” de olimpici a Colegiului unde învaţă el a dat mai mulţi elevi care vor merge la Naţionale, decât Colegiul concurent. Ce concurenţă benefică, între elevii celor mai prestigioase Colegii mureşene, „Al Papiu Ilarian” şi „Unirea”!Succes tuturor, la Olimpiadele Naţionale 2013 care se vor ţine în diferite oraşe ale ţării, între 2 şi 6 aprilie! Scriu despre Craiova şi Târgu Mureş pentru că-mi sunt cele mai dragi, dar copii olimpici, evident, se găsesc în toate şcolile ţării!

       Oricât de înnorate, întunecate, friguroase, viforoase sunt...vremurile în care copiii de azi îşi trăiesc (din ce în ce mai) prescurtata lor copilărie, şi în ciuda robotizării, cybercivilizaţiei, atrofierii inteligenţei şi sensibilităţii emoţionale, copiii de azi nu vor uita, cum n-a uitat niciun copil, niciodată,  să caute, să găsească şi să păstreze în amintiri seninul copilăriei, oricât de mulţi şi trecători nori ar traversa cerul ei! Pentru că, nu-i aşa, privirea curată de copil, ştie să vadă seninul de dincolo de nori!

                                                                                                                 Ion Drăgan

DESPRE VACILE DE PALILULA ŞI DESPRE BIVOLIŢA MELOMANĂ

       M-am săturat să aud-citesc despre carnea de cal amestecată cu carnea de vită, despre laptele toxic, etc. M-am săturat de scandalurile în care au fost târâte aceste blânde animale! Ca să-mi eliberez gândurile de ecoul stăruitor şi zgomotos al acestor scandaluri, dau la minim volumul lor şi măresc  sonorul...amintirilor!

       ...Iaurgiuuu, iaurgiuuu! Şi azi îmi stăruie în auz, limpede, acest ...ecologic strigăt - „promo” de  acum 54-55 de ani, care se auzea sâmbăta dimineaţa, devreme, pe strada Madona Dudu din Craiova!. Când se auzea strigarea iaurgiului, gospodinele ieşeau în stradă, în faţa caselor, cu oale, cu cratiţe şi cu bănuţii în buzunarul capotului de casă. Iaurgiul punea cobiliţa jos şi cu un „satâr” din lemn tăia şi scotea din garniţă bucata de iaurt care tremura...apetisant! Cum intra-n casă cu iaurtul, mama punea apă la-ncălzit, pentru mămăligă. Mămăligă caldă cu iaurt era „specialitatea” mea preferată! Ca şi laptele, ca şi brânza!

Cu laptele e o poveste. Ai mei cumpărau pentru mine lapte tocmit. Tot aşa, o dată pe săptămână venea cu lapte la Craiova, Leonica, o ţărancă din Palilula. Mi-era tare dragă, pentru că mă-nvăţa cuvinte italiene! Era măritată-n Palilula dar se trăgea din Italieni (uzual, Talieni) sat întemeiat de imigranţi italieni pe la începutul veacului XX . Leonica venea cu RATA până la Craiova, în spatele Bisericii Madona Dudu. De-aici mai era puţin de mers până la noi acasă. Când pleca mai departe, la alţi clienţi, Leonica punea oblanicul pe creştetul capului iar pe oblanic fixa garniţa cu calupuri de brânză. Într-o mână ducea garniţa cu lapte acoperită cu capac de lemn. Îşi găsea un echilibru...foarte stabil ?!, apoi pornea la drum într-un ritm alert!.

        Într-o zi, din întâmplare,  nu ştiu cum, am aflat „pe surse”, din discuţiile colaterale ale celor mari, că „laptele de Palilula” nu e de vacă, ci de bivoliţă! Cum adică, nu e lapte de vacă, se-ntreba copilul de 5-6 ani care eram? Păi, mai e vreun animal care dă lapte? Apoi am aflat o grozăvie şi mai mare! Bivoliţele sunt nişte vaci uriaşe, cam de două ori mai mari, sălbatice şi negre! Ca orice copil, speriat fiind cu pisica neagră, asociam bivoliţele cu ceva rău, negativ, urât. Am declarat pe loc grevă! Ai mei au încercat când cu binişorul, când mai răstit să mă convingă că laptele de bivoliţă are vitamine mai multe ca laptele de vacă şi că toţi copiii trebuie să bea lapte de bivoliţă, ca să crească mari şi voinici. N-am cedat presiunilor...conducerii! Ai mei au renunţat la Leonica şi au tocmit-o pe Victoriţa de la Bucovăţ  care-şi botezase vaca...Victorina!  

       Toate acestea i le-am povestit Maiei. I-a plăcut, pentru că i-a înflorit un zâmbet în colţul gurii, perfect armonizat cu zâmbetul care i se citea uşor în ochi. Peste câteva clipe am avut surpriza (plăcută, totuşi!) să constat că nu-mi zâmbea doar mie! Zâmbea şi  propriilor ei amintiri, provocate de amintirile mele!.

Ardeleneşte, cu glas blând, cu vorbă rară, Maia a început povestioara ei, o povestioară frumoasă şi adevărată...

       ...Eram mai măricică un pic, aveam 9-10 ani, şi în vacanţa de vară mergeam din când în când, câte două trei zile, la bunicul matern, în comuna Cetatea de Baltă, aflată la 12 km de Târnăveni. Pentru că doamna Toth, taxatoarea, mă plăcea, mergeam gratis cu autobuzul până la cap de linie, la Adămuş. De-aici luam trenul (2 lei) şi la a doua staţie era Cetatea. Moşu’ mă iubea tare! Se bucura când mă vedea că intru pe portiţă şi-i spunea bunicii: tu, muiere, la copila asta i-o fi foame; ia pune tuciu’ de mămăligă! Ograda era plină de orătănii. Punea ochii pe un pui mai mare din bătătură şi cu o plesnitură dibace, de dresor de circ, prindea cu corbaciul puiul hărăzit să ajungă în acea zi tocăniţă, mâncarea mea preferată!

       Dar, să-ţi povestesc despre bivoliţe. Moşu’ avea trei bivoliţe. Odată mi-a zis să le iau şi să le duc la păscut. Mi-a zis să am grijă când trec Târnava să nu le las să se oprească nicio secundă în apă că nu le mai scot de-acolo, pentru că le place foarte mult să se scalde. Am pornit  hotărâtă să trec repede Târnava. Firavă cum eram, n-am reuşit să le trec repede apa, aşa că s-au bălăcit acolo până după amiază. Târziu, cu greu am reuşit să le scot şi le-am dus acasă. La muls, nimic! Ce lapte să dea dacă toată ziua au stat la...ştrand şi n-au mâncat nimic? Moşu’ şi-a dat seama ce s-a-ntâmplat, cu toate că eu l-am asigurat că şi eu şi bivoliţele am fost cumiiinţi! Nu m-a certat, dar nici cu bivoliţele nu m-a mai trimis!

 Dar, să-ţi mai spun ceva nostim despre bivoliţe! Două dintre ele erau chiar...cooperante când era vorba de muls. Stăteau cuminţi în grajd şi se lăsau mulse fără probleme. A treia însă,  nu se lăsa mulsă în grajd, lângă surate, în ruptul capului! Trebuia să meargă în spatele grajdului, să se aşeze pe gunoi! Dar nu era de-ajuns! Moşu’ trebuia să-i fluiere cântece de joc din repertoriul care se cânta la horele satului, învârtite, haţegane!

Tot am vorbit de bivoliţe şi mi s-a făcut dor de o ulcică de lapte de bivoliţă!

       O ascult pe Maia şi îmi înfloreşte şi mie un zâmbet în ochi şi-n colţul gurii!

Cred că ne e dor la amândoi de copilărie, Maia!  Cred că ne e dor de noi, copiii care am fost odată! Şi care suntem şi azi! Numai că stăm cuibăriţi acolo, în adâncul sufletului, unde e senin şi cald, şi unde ne străduim să nu ajungă grijile, nevoile, tristeţile vieţii de zi cu zi! Din când în când ieşim din „carapace”, ia, uite, să mai mângâiem măcar cu o amintire, animalele „din juru’ căşii”, ajunse subiect de scandal...

       Tehnic vorbind, ca să zic aşa, este destul de greu ca Maia să bea măcar o ulcică de lapte de bivoliţă şi eu să repar simbolic greşeala de a fi refuzat demult, în prima copilărie, acest aliment valoros. E adevărat că laptele de bivoliţă (încă) n-a ajuns în...gura presei, ca subiect...gras de scandal, dar  motivul e temeinic: acest produs, practic nu (mai) există pe piaţa internă! 

Iată câteva date...seci care conturează o jalnică realitate. În 1989, în România existau 228.000 de capete de bivoli şi bivoliţe. Acum mai sunt cca 35.000. Ce e şi mai trist este că acestor 35.000 le revin pe cap de animal, foarte, foarte  puţine capete umane care se mai gândesc, le mai poartă de grijă acestor bivoli şi bivoliţe! În lume, situaţia e alta!       

În Anglia, bubalinele sunt bine văzute! Englezii n-au a se teme de „imigrantele” de la noi! Imunitatea ridicată a acestora le fereşte de pericolul transmiterii TBC-ului uman!. La fel de bine sunt „văzute” aceste animale şi în Germania, Spania, Franţa. Ca să nu mai vorbim de Italia! În 1965 în Italia erau 35.000 de capetede bivoli şi bivoliţe Azi sunt cca 350.000!

      

                                                                                                                        Ion Drăgan

ACELAŞI JOC

       Păstrez  printre amintiri, imagini din anii’50-’60 ai secolului trecut cu copilul care eram, cu jocurile copilăriei, cu “hoţii şi vardiştii”, cu “şotronul” şi atâtea altele!

Puţin mai jos de casa mea era vopsit pe asfaltul trotuarului, cu vopsea galbenă, un soare stilizat. În…nucleul astrului, de fapt, aria cercului format de liniile închipuind razele, scria cu litere de tipar, “VOTAŢI SOARELE !”. Ce ne-am gândit noi, copiii? Să facem economie la cretă! Am desenat cu creta pe asfalt şotronul şi am folosit drept căsuţă rotundă, în capul şotronului, chiar însemnul electoral! Când ne era joaca mai dragă şi mai nevinovată, se apropie de noi un nene înalt de nu se mai termina! Avea un costum maro închis şi purta o pălărie cu boruri late. Vestimentaţia îi dădea un aer posac, mohorât, dar toate acestea erau nimic pe lângă glasul lui profesoral- drastic-gutural, care ne-a băgat în sperieţi. Cine v-a-nvăţat pe voi să jucaţi şotronul, să călcaţi, să vă zbenguiţi în soare? Care din părinţii voştri? Păi, nimeni, nene, noi, singuri, aşa! Bine, gata cu joaca aici! Dacă vă mai prind, vă notez în carnet, că ştiu unde învăţaţi şi o să aveţi nota scăzută la purtare, bla, bla! Ne-am împrăştiat care încotro. N-am mai tropăit pe capul ocupat de slogan, al şotronului nostru devenit ad hoc, agent electoral. Pentru noi,cercul galben era doar o parte dintr-un joc! Interzis. De cine? De un nene rău. De ce? Nu ne interesa!. Eram…apolitici! Ce ştiam noi, copiii, despre alegeri, despre campania electorală, despre soare ca agent electoral, despre “Votaţi soarele, votaţi FDP”, despre “afişele” colorate cu vopsea galbenă, “desenate” direct pe trotuarele, zidurile, gardurile oraşului?...

       …În 27 februarie 1948, la trei zile de la dizolvarea Adunării Deputaţilor, se înfiinţează FDP (Frontul Democaţiei Populare), o alianţă făcută în scop electoral, între Partidul Muncitoresc Român (partid rezultat în urma fuziunii Partidului Comunist cu Partidul Social Democrat), Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară. În 28 martie 1948 au loc alegeri pentru constituirea noului Parlament al României, numit de-atunci până în decembrie 1989, Marea Adunare Naţională. Succesul FDP este zdrobitor: obţine 405 mandate din totalul de 414!  În procente, 93,2%. Celelalte 11 mandate revin ”democratic” simbolicei opoziţii:7 mandate PNL-Bejan, 2 mandate PŢD-Lupu. Primul act de importanţă majoră adoptat în MAN a fost votat în 13 aprilie 1948: noua Constituţie a Republicii Populare Române. Noua Constituţie era inspirată de cea din 1938, elaborată de A.I Vâşinski, ochiul vigilent al URSS în România. De-atunci şi până în 1989 (cu cosmetizările FUS în 1968 şi FDUS în 1980) au tot fost votaţi pe liste unice, candidaţii rupţi din… soare, să meargă în MAN să fabrice legi care să aducă binele, bunăstarea alegătorilor, a poporului. În fapt, organul legislativ suprem era decorativ, formal. Proiectele legislative erau elaborate de politic, în structurile înalte ale PCR. De-aici ajungeau la Guvern care le trimitea la comisiile de specialitate din MAN. Nu existau dezbateri pe marginea proiectelor de legi, ci unanimitate a voturilor pro. Toată lumea ştia că era o joacă de-a democraţia, dar o joacă de oameni mari! Nimeni n-avea curaj să le strice jocul! Nici măcar copiii…!

       …Şi a venit decembrie 1989 şi iată-ne cu Parlament bicameral, în capitalism, în democraţie. Legislativul României s-a debarasat de influenţele sovietizant-stalinizante de la sfârşitul anilor ’40, începutul anilor ’50 precum şi de formele cosmetizate ale acestora. Nu mai există MAN, yes man-ul adevăratului şi unicului făcător de legi, PCR-ul. Acum există pluripartitism politic. În Parlament, există dezbateri pe proiecte de legi, există activitate permanentă, în comisii, în plen, în teritoriu, nu ca pe vremuri, în săliţa (pe lângă spaţiul din Palatul Parlamentului) din Dealul Mitropoliei, unde aleşii se adunau la câte un da general pentru câte o lege.

       Au trecut 23 de ani de la acel moment astral din decembrie 1989. Lumea s-a schimbat! Chiar şi lumea copiilor! Copiii născuţi atunci, în zorii libertăţii, poate nici n-au auzit de şotron…!      

       Şi totuşi, de ce simt eu asemănări între vremea şotronului copilăriei mele şi vremea de azi? Ce poate pune semnul egal între dictatura partidului unic şi dictatura democraţiei, a pluripartitismului, intre epoca marcată de restricţii de toate felurile şi epoca tuturor libertăţilor? Poate jocul. Nu un joc de copii, ci un joc mai crud, un joc al maturilor! De-a democraţia!

       Revoluţia din 1989 ne-a eliberat total de sovietizare. Am uitat “votaţi soarele”, am uitat secera şi ciocanul, am uitat să facem sluj la marele prieten, am uitat “epoca de aur”! Nu cred că există pericolul revenirii acelor vremuri. Există alt pericol. Acela de europenizare prin deromânizare! “Ş-apăi, ducă-ne unde ne-or duce!” vorba cântecului de înregimentare, pardon, de cătănie! Nu ştiu de ce îmi vine în minte alt cântec, “Decât la neamţu’ cătană”. Să sperăm că rămâne doar un cântec frumos, de tezaur folcloric, şi nu o ilustrare a unei realităţi triste!

                                                                                                                        Ion Drăgan

”CU MORCOVI, CU VARZĂ, CARTOFI, PĂTRUNJEL”...

Duminică de toamnă, caldă, senină, spre sfârşit de octombrie. E 21 octombrie dar după cum e vremea, ziua pare una de vară târzie.

E ora 11. Merg să cumpăr pâine. Magazinul e la doi paşi de casă, chiar la intrarea în piaţa de cartier. Întotdeauna mă bucur când găsesc la pâine o ...codiţă rezonabilă, pentru că îmi place să zăbovesc preţ de câteva minute în magazin, în  mirosul de pâine proaspătă, prăjită, şi, la capătul aşteptării, să fiu răsfăţat de amabilitatea profesională a fetelor din spatele tejghelei! Ies din magazin. În dreapta, chiar la intrarea în piaţă sunt instalate corturile care adăpostesc „sectorul flori”. Este o bogăţie de forme, de culori, de parfumuri!

Categoric, e o duminică de răsfăţ olfactiv!  Mă hotărăsc pe loc să nu mă-ntorc imediat acasă, să pornesc la o plimbare în cartier, pe bulevard. Înainte de a ieşi în bulevard , trec în revistă „sectorul flori” şi dau o raită printre mesele din piaţă. Bogăţia, varietatea de produse şi de...mirosuri de legume şi fructe proaspete îţi încântă ochii şi simţul olfactiv!

Găseşti tot ce vrei pe mese! Munţi de varză,  gogoşari, ardei, ceapă verde, ceapă roşie, praz,  morcovi, hrean, mărar, pătrunjel, salată verde, spanac, roşii, vinete, dovlecei, dovleci de copt, struguri, mere, gutui. Este cu adevărat îmbucurător să vezi atâta bogăţie de produse! Bucuria este cu atât mai mare când constaţi că majoritatea covârşitoare a produselor este din producţie autohtonă, din grădinile producătorilor-vânzători! Şi, încă un motiv de mare bucurie şi de adus laudă şi mulţumiri lui Dumnezeu este că această recoltă bogată s-a făcut într-un an secetos, într-un an pe care toţi îl considerau catastrofal! Nimeni n-ar fi crezut că va fi atâta recoltă adunată din grădini, de pe câmp, din pomi, când aici, în oraş, prin iulie-august, peluza din faţa blocului era uscată, ba, chiar, pe porţiuni mari, iarba era pârjolită, dispăruse de tot, lăsând să se vadă pământul crăpat de uscăciune.

       „Eu cred că suntem un popor vegetal”! În iarna lui 1989 realitatea învingea metafora, dar, după explozia din decembrie, după dezmorţirea din plină iarnă, primul vers din poezia Anei Blandiana, „Eu cred”, s-a reîncărcat de semnificaţiile antedecembriste...

De aceea, eu n-am să descarc versul de sensul indus de autoare, dar, văzând mesele pline cu roadele câmpului, ale grădinilor,  ale livezilor şi ale...muncii oamenilor, aş mai adăuga un sens - nu e nou, ci doar „făcut” uitat! -  acela că suntem un popor care şi-ar putea asigura prin munca proprie, producţia de legume, fructe şi da, chiar şi producţia de  flori care înfrumuseţează masa românului, măcar la sărbători! Sigur, românului îi trebuie lângă legume, oarece bucăţică de carne! La capacităţile de creştere a animalelor, de prelucrarea a cărnii, existente cândva în România, acum am fi putut să şi exportăm! Îmi amintesc de nebunia de la începutul anilor ’90 cu pulpele de curcan din America, cu ficăţel de pasăre din Brazilia, cu grâul importat tot din America (la pachet cu „ciunga” ca bonus). A fost începutul  sfârşitului producţiei şi desfacerii pe piaţa internă a produselor agro-alimentare şi de carne-produse din carne, autohtone. Au dispărut „Avicolele”, crescătoriile de porci, inclusiv uriaşul Comtim.

Şi uite-aşa, încet, încet, românul a fost ajutat să uite să pună sămânţa-n brazdă, să ude grădinile pe timp de secetă cu aspersoarele alimentate din sistemul de irigaţii! A uitat să facă pâine, să  producă „lapte, carne, brânză, ouă” în propria gospodărie!

Toate acestea mi-au trecut prin minte în timp ce mă plimbam printre mese şi ochii se minunau de atâta belşug şi frumuseţe, iar sufletul meu  îi saluta respectuos, cu plecăciune,  pe toţi aceşti truditori ai pământului!

Ies din piaţă şi mă-ndrept spre bulevard.Pornesc din piaţă agale, cu plăsuţa de pâine în mână,  şi ajung pe bulevard. Ce minunăţie! După ce am fost în piaţa ca o grădină imensă, cu de toate, acum, pe bulevard, simt venind spre mine tot felul de mirosuri din „laboratoarele” -bucătăriile unde sunt „procesate” de gospodine, cumpărăturile din piaţă! De la ferestrele larg deschise ale bucătăriilor din apartamentele blocurilor coboară spre mine aburii ciorbelor, supelor, sosurilor! Se simte mirosul de ceapă fiartă-n supă, cartofii fierţi în ciorbă, bulion, usturoi, cimbru,  şi chiar „praful” de vegeta , sau mirosul frunzelor de pătrunjel presărate la gata. Sunt atât de pregnante mirosurile, că-mi vine să scot din plăsuţă pâinea, să rup un coltuc şi să-l „înmoi” în aerul cu miros de sos de bulion cu usturoi şi busuioc! Mă aud cântând...în gând cântecul lui neica Tudor al nostru, pe versurile Otiliei Cazimir: „Cu morcovi, cu varză, cartofi, pătrunjel/Cu sfeclă, cu ceapă, că toate-s la fel”!

Sunt în dreptul unui bloc cu 10 etaje. Oferta aromelor se diversifică! Coboară spre mine, vălurind, miros de cartofi prăjiţi, de carne friptă, de mici şi chiar de sarmale! Nu se putea să nu adulmec eu şi miros de prăjituri de casă, cu arome de scorţişoară, de vanilie! Dovleac copt, plăcinte cu mere, cremşnit, prăjituri cu arome de vişine, de prune!

Îndrept şi spre gospodine, spre toate gospodinele un gând plin de admiraţie şi respect! Cu siguranţă, în aceste blocuri nu locuiesc oameni pe care-i dau banii afară din casă! Sunt oameni care, poate nu-şi permit răsfăţul gastronomic decât duminica, dar atunci, ştiu să pună suflet, să dea gust bun mâncărurilor, ca o răzbunare parcă, pe gustul amar al vieţii de zi cu zi...! Păcat că pentru multe, foarte multe familii, mii, zeci de mii, se întâmplă ca  în calendarul gastronomic să nu existe niciodată o zi (cu arome) de duminică !

România întreagă mi se pare un imens bloc-vagon ceauşist, dar construit acum, după 1989, de (aşa zişii)  capitalişti, care, din dorinţa de a fi alături de popor,  şi-au construit în imediata vecinătate a sordidului bloc, un cartier (al Primăverii capitalismului) cu vile de lux.

Cu toată abundenţa de produse din această toamnă , pentru unele gospodine, mame, soţii, niciodată coşul zilnic nu va fi plin, măcar cu zarzavaturi,  ca în poezia Otiliei Cazimir: „S-a dus gospodina să ia zarzavat/Şi vine acasă cu coşu’-ncărcat/Cu morcovi, cu varză, cartofi, pătrunjel/Cu sfeclă, cu ceapă/Că toate-s la fel!”

Dar, poate cine ştie, acest popor vegetal va trece la acţiune şi va plivi buruienile care au năpădit ogorul acestei ţări în care clasa politică e...”varză” ! Sau „de porc”!  

                                                                                                                Ion Drăgan   

DEPROFESIONALIZAREA ROMÂNIEI

Strada Madona din Craiova anilor ’50 – ’60 ai secolului trecut era plină şi pe-o parte şi pe alta, de jos, de la intersecţia cu str Calomfirescu, până sus, la magazinul Englezu’, la intersecţia cu str Unirii, de felurite magazine, ateliere, prăvălioare. Găseai de toate, de la alimente, la croitorii, de bărbaţi şi de dame, de lux (croitoriile !), până la atelierul de lăcătuşerie al lui nea Sandu – minte - ngustă. Câteva repere: pe str Madona, colţ cu str Ioan Maiorescu era prăvălia lui Bonciu de unde puteai să cumperi cea mai bună pâine neagră din lume, caldă, bine prăjită, cu mirosul acela ...nu pot să-l „traduc” în cuvinte!. Vizavi,colţ cu str Matei Basarab era o mică alimentară, cu podeaua de lemn mereu  mirosind a bradolină. Aici găseai de toate. De toate însemnând (nu doar) bomboanele mele preferate, scoase din acele borcane –paralelipiped, vârâte cu „lopeţica” în cornete de hârtie, apoi  puse pe cântar, biscuiţii Eugenia, câteodată smochine, portocale, şi chiar marmeladă, de poftă, pentru că nu mă dădeam în vânt după ea, ci după felul tacticos în care vânzătoarea o tăia cu cuţitul (ca un satâr) de lemn, o lua din lădiţa de lemn şi o punea pe cântar. Mai sus, pe aceeaşi parte, era prăvălia lui nea Tomiţă Armăşescu, cu ziare, reviste, ţigări.De-aici îşi cumpăra tata ziarul „Înainte”, ţigări, şi mai stătea la o şuetă cu nea Tomiţă, cu alţi vecini . Cât vorbeau ei, eu ...mă cultivam! Citeam pe litere (la început, doar cele de tipar) titluri din Scânteia, Sportul popular. Când mă-ncurcam în ştiinţa cetitului, mai întrebam !. Lipit de tutungerie, era anticariatul soţilor Gheorghiu. Pentru mine, tutungeria şi anticariatul au fost primele biblioteci - săli de lectură pe care le-am frecventat. Câteodată, iarna, în vacanţe, dar mai ales în vacanţele de vară, venea de la Bucureşti, la bunici, Cucu, fiul accademicianului, literatului recent dispărut dintre noi (11 decembrie 2011) Mihnea Gheorghiu. Cucu nu avea mulţi prieteni pe str Madona, dar mă număram printre ei. Aveam acces restricţionat la cărţi, dar oferta rămânea oricum, generoasă. Când am mers la şcoală, în clasa I-a, citeam cursiv, datorită exerciţiilor de-acasă,  din tutungerie şi anticariat, spaţii puse generos la dispoziţia autodidactului din mine. Chiar vis a vis de anticariat era casa noastră. Mai sus de casa noastră era Ştefan , coaforul de lux. Avea o motocicletă Simpson şi o soţie blondă, Marga. Toată ziua repara la ea. La motocicletă. Din curtea unde ne jucam noi, copiii, îl auzeam strigând:Marga, adu sculele! Câteodată îi cerea asistentei Marga, sculele să lucreze femeile (la părul permanent !), nu sculele de reparat mult prea călărita-i motocicleta. Noi îi iubeam, pentru că nenea Ştefan ne mai plimba cu motocicleta, iar câteodată, când ne chema tanti Marga, intram în coafor, printre cucoanele vârâte cu capul în „coifurile” acelea imense, şi ne mai parfuma pe creştet cu doi trei stropi de apă de colonie. Şi mai era mai sus de anticariat o croitorie de lux, şi mai era şi nenea Brădeanu, bătrânul ceasornicar, şi nea Aniţa, care repara de toate, şi nea Sandu-minte-ngustă, lăcătuşul, şi un fotograf, şi un cismar, şi tocilarul Paulon care avea atelier pe str Matei Basarab, lângă Fântâna purcarului, şi croitorul Doancă, şi doctorul Creţu,... Şi mai era...şi mai era...Sunt doar o parte din „locaţiile de comerţ, producţie şi prestări servicii” pe care le puteai „accesa” în acele vremuri dacă te aflai pe strada Madona. Azi, au rămas toate în amintiri ! Oameni, meserii ! Sigur, timpul nu iartă ! Şi nici revoluţia ! Cea tehnico-ştiinţifică, desigur! Mulţi oameni s-au dus, luând cu ei şi secretele unor meserii, îndeletniciri, sau, dacă a avut cine să ducă mai departe indeletnicirea, aceasta a fost înghiţită de modernism. Firesc , natural ! Ce e nefiresc şi trist, este că s-a pierdut cu timpul şi ceva ce ar fi trebuit să nu se piardă: pasiunea, dragul de meserie, de îndeletnicire , lucrul cu drag, de drag, profesionalismul ! S-a întâmplat şi se întâmplă, DEPROFESIONALIZAREA ROMÂNILOR; A ROMÂNIEI. Şi când te gândeşti că această ţară „ştia, amărâta, să facă de toate”!

Mi-am amintit zilele acestea de comercianţii, prestatorii de servicii, meseriaşii de pe strada Madona din Craiova copilăriei mele, dar, generic, este vorba despre toate oraşele ţării, despre toate meseriile, meseriaşii,  profesioniştii  care azi sunt pe cale de dispariţie.Sigur, meseriaşii acelor vremuri ar fi astăzi total depăşiţi în meserie de tehnica avansată, de robotică, de IT, dar, repet, aveau acel drag, acea pasiune pentru lucrul făcut bine, de calitate ! Ce găsim azi, pe piaţa muncii şi a desfacerii produselor muncii, în meserii mai vechi, mai noi? Lucru de mântuială, „lasă-mă să te las”, „lasă mă, că merge-aşa”, incompetenţă, ”meserie, ce-ai cu mine, că eu n-am nimic cu tine”, înşelătoria, scamatoria, lucru puţin şi de mântuială, marfă românească de proastă calitate, furatul căciulii, oameni nepotriviţi în locuri (de muncă sau de conducere) nepotrivite.

 Ce mai funcţionează azi, pe lângă „dobânda, avocaţii şi rugina”? Cultul promovării nonvalorii şi terfelirea valorii, tristul, jalnicul, perdantul... profit al contraselecţiei !  

”Contraselecţia ne doare/E ca o crimă de omor/Pornită contra fiecărui/Şi împotriva tuturor”…

                                                                                                             Ion Drăgan

„...ŞI ÎN CHIOŞC FANFARA CÂNTA...”

                                                  

Acum 25-30 de ani, (mai) tânăr fiind, ascultam la „Metronomul” lui Cornel Chiriac de la „Europa Liberă” muzica „decadentă” a Occidentului.  Vedeam doar prin reviste procurate pe sub mână, de la sârbi, cum arătau idolii Jimmy Hendrix, Rolling Stones, Led Zeppelin, etc. Mai păstrez şi azi câteva din acele reviste, precum şi „plăci” cu Beatles, de la bulgari. Astăzi, şi sârbii (o parte) şi bulgarii, şi noi, am intrat în bătrâna Europă, liberi şi cu acces direct la idolii tinereţii noastre.Îi ascultăm live, nu printre „gratiile”  bruiajului dumnical de la „Europa liberă”.Bulgarii şi noi, europenii de la porţile Orientului, am avut privilegiul, zilele trecute, de a-i vedea la treabă (muncă) pe legendarii AC/DC!. I-am aşteptat atâţia ani, precum părinţii, bunicii pe americani, dar n-am fost la Bucureşti să-i văd pe australieni !.Personal, aveam starea de spirit potrivită pentru întâlnirea cu tinereţea mea, dar m-a oprit totuşi,  tristeţea, în faţa realităţilor zilei...

Realităţi triste, ca şi cele ale anilor 80 ai sec trecut, când la spectacolele Cenaclului Flacăra , 20.000-30.000 de tineri cântau refrenul la „Ordinea de zi”: „Viaţa noastră unde e, viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea ?”...

...Stau pe o bancă, în Parcul Bibescu din Craiova. Lângă mine se aşează o pereche în vârstă.La scurt timp, banca de vis-a-vis este luată cu asalt de un grup de copii, liceeni. Entuziasm, impresii „la cald” despre megaconcertul AC/DC de la Bucureşti. „Colega” de bancă, doamna în vârstă îi spune în şoaptă, soţului ei: „uită-te şi tu la ei, ciopor pe bănci, în parc, în loc să fie prin băncile şcolii...; n-au nicio grijă, ei sunt viitorii şomeri români sau negrii Europei ; părinţii multora sunt în pragul disperării şi lor uite de ce le arde !”Soţul răspunde împăciuitor: lasă-i, dragă, sunt tineri, şi noi am fost ca ei, mai chiuleam, mai cântam, mai dansam vals, tango şi foxtrot în figuri; eram copii, în pantaloni scurţi...aşa ne-a prins războiul... au fost totuşi, vremuri grele, dar a fost frumos, că eram tineri; şi acum sunt vremuri grele,nu-i invidiez, consumă în regim expresso, frumuseţea vârstei ! Dincolo de doza funciară de invidie pe tinereţe, doamna are şi n-are dreptate. Au fost cam 60.000 de oameni la concert. Au fost foarte mulţi tineri, dar au fost şi mulţi cu vârste trecute de 40 de ani, cei care au vrut să „trăiască aievea” un vis al tinereţii, să poată auzi, vedea „pe viu” AC/DC. Dacă rezolvarea crizei depindea de prezenţa-absenţa publicului la concert, da, aş înţelege supărarea doamnei, care, paradoxal, ia totul în serios, aproape în tragic, atitudine atipică aici, la porţile Orientului. La începutul veacului trecut, Raymond Poincare, avocat şi politician de succes, spunea  într-o pledoarie la un proces ţinut la Constanţa, în care-şi apăra clientul francez împotriva Statului Român  :”Ce vreţi, suntem la porţile Orientului, unde totul e luat în uşor !”. Da, este o trăsătură a noastră, tipic balcanică, acest „luat totul în uşor”,  sau râsu’ –plânsu’, sau „râde plângând, plânge cântând, viaţa o ia în şagă”, dar nici luatul în tragic, autojelania, n-a ocolit gena noastră a celor aflaţi aici, mereu „la răscruce de vânturi” şi la margine de imperii. Nu sunt adeptul căderilor în (atitudini) extreme.Am încredere în puterea de sinteză a românului (tânăr, muncitor, şomer, pensionar) între luatul în uşor şi luatul în tragic. Toate au o soluţie. Rămâne de ales cea mai bună.

Dar,  în bacoviana „ţara tristă, plină de humor”, să lăsăm un pic de loc poveştii un pic mai vesele !.

Scriam în ediţia trecută a Contrapunctului despre mititeii de la 1877. Vă (re)amintesc domniilor voastre povestea micului, începută în...micul Paris, se pare, la doi paşi de Curtea Veche şi de Hanul lui Manuc.

Mai există în Bucureşti, pe str Covaci nr 3, clădirea în care funcţiona încă de la 1852  birtul „La idee” al lui Iordache Ionescu.Veneau aici, în veacul XX, atraşi de calitatea produselor şi de atmosferă, Caragiale, Enescu, Ranetti. Din meniu, printre altele: patricieni(cârnaţi mari), mititei (cârnaţi mici), „torpilă(ardei iute), o „pricină”(vin la sfert), o „idee”(ţuică la sfert). Odată, cererea de mititei a fost mult peste ofertă şi nu mai erau „anvelope”(maţe de oaie) în care să se pună carnea tocată.Consumul depăşea producţia.Conu’ Iordache nu s-a pierdut cu firea, a micşorat mititeii, a adăugat mirodenii noi şi i-a pus pe grătar fără anvelopă. Succesul a fost total !.În gastronomie. Mucalitul poet N.T Orăşanu a botezat pe loc mititeii fără maţ: mici ! Atunci, birtaşul a fost nevoit să ...micească mititeii „dezbrăcaţi”, din cauză de cerere prea mare. Azi, pe fondul „renumeraţiei mici după buget”, mica desfătare gastro a românului, micul, va fi probabil , remaniat. Ce va fi mai mic decât micul ?

 ...Copiii reiau gălăgios pasaje muzicale din hit-urile ascultate la concert. Peste ani, poate vor ocupa aceaşi bancă din parc, pe care stau acum bătrâneii. Pentru tinerii de azi, aceste vremuri trăite într-o Europă liberă vor deveni amintiri, aşa cum pentru noi au devenit amintiri anii 60-70 ai sec trecut, când ne strecuram în Europa liberă pe unde scurte, printre rafalele  bruiajului ideologic, duminicile, în Parc, ascultând la „Metronom” AC/DC, şi rar, la sărbători, fanfara cântând în chioşcul din faţa casei Bibescu...

Sunt prea tânăr să mă consider bătrân şi prea bătrân să mă cred tânăr. Celor mai în vârstă şi celor mai tineri decât mine le port în suflet respect şi iubire, fie şi dintr-un simplu şi creştinesc motiv: iubirea aproapelui.Timpurile, vremurile, ne vremuiesc pe toţi. Tineri sau vârstnici, puternici sau slabi, săraci sau bogaţi, prinţi sau cerşetori, în ultimă şi supremă instanţă, împărtăşim (solidar !) acelaşi destin...

Contemporan cu  rockul şi romanţa, muzici nemuritoare, aud Thunderstruck preluat de copiii generaţiei expresso, dar în suflet păstrez loc şi romanţei ! „Şi în chioşc, fanfara cânta...” !

                                                                                                                                  Ion Drăgan