TRIPTIC OLTENESC

1.Începutul lui Brumărel în Craiova a fost blând şi cald, amintind mai mult de văraticele zile de Gustar. Am…gustat şi eu, cu nesaţ, din căldura, din seninul, din lumina mierie a acestor zile, atipice oarecum pentru perioada respectivă. Un spor de frumuseţe, de linişte, de „încărcare a bateriilor” pe o aşa vreme ofertantă, se obţine într-un cadru natural, undeva, într-un sat, departe de smog şi stress, „departe de lumea dezlănţuită”. Drept pentru care , câţiva prieteni (nu mulţi, pentru a evita…aglomeraţia din care tocmai doream să evadăm) ne-am dat întâlnire, în jurul orei 11, în comuna Dobreţu din jud Olt, la 30 km de Craiova, în curtea casei în care locuiesc părinţii unuia dintre prieteni. Primul ajuns a fost Nicu, în ciuda handicapului unei pene la roata din faţă. De altfel, singura roată pe faţă. Nicu venise cu bicicleta, spre deosebire de noi, ceilalţi, care am venit cu maşina, pe 4 roţi, sporind poluţia ! Pardon, poluarea! Până aici, nimic ieşit din …comuna Dobreţu, care se află la doar câţiva km de Bulzeştii lui Marin Sorescu. Ieşit din comun este „obectul” care a produs pana roţii de bicicletă: un şpan ! Nicu ţine şpanul în mână, ridică mâna la nivelul ochilor, priveşte mirat la acel eşantion dintr-un „morman de fiare vechi”şi spune: măi, să fie, de unde dracu’ şpan pe şosea ? Eu simplific întrebarea: de unde şpan ? Ajungem toţi la concluzia că industria noastră ori e un morman de fiare vechi, ori e-n floare ! Iată, strungurile funcţionează, producem, poate şi exportăm, din moment ce găseşti şpan pe toate drumurile, mai mult sau mai puţin asfaltate, ale patriei ! N-avem drumuri cine ştie ce, dar avem industrie !

Totuşi, nu cred că merge unsă, ca pe (două) roate industria, aşa cum m-a lăsat să cred, „dezinformându-mă”, prezenţa şpanului pe drumul interjudeţean…

2.Mă întorc pe un drum european, de la Aeroport spre centrul oraşului . Privesc din maşină, cu coada ochiului, la spectacolul trist pe care îl oferă una dintre clădirile Uzinei Electroputere, brand oltenesc, brand naţional, până nu demult. Clădirea a prins „patina” neîntrebuinţării. Faţada coşcovită, ochiurile de geam fără sticlă, aproape că au plasticitatea unei feţe triste, de bătrân încovoiat de ani, de singurătate, de uitare, de inutilitate. Poate că de pe-aici s-o fi rătăcit pe la Gherceşti „şpanul lui Nicu” , generic spus, ca probă de industrie duduind!. Din fericire, totuşi, Electroputere , chiar dacă nu mai e ce-a fost, funcţionează şi azi. Cel mai puternic constructor de locomotive Diesel din sud-estul României nu mai produce locomotive ci transformatoare de mare putere şi electromotoare. Privatizată în 2007, uzina produce acum ce se cere, ce se vinde pe piaţă, este firesc, dar eu, romantic din fire, mă gândesc la anii ’60, când, elev fiind, mergeam cu clasa, în vizită la Uzinele Electroputere, pe atunci, un mic orăşel cu 15000 de harnici „locuitori”. Azi au rămas cca 1700. Oare cum o duc o parte din cei rămaşi (în viaţă dar) fără mijloace de trai, disponibilizaţi, şomeri ? Câţi şi-au găsit un serviciu, câţi s-au reorientat spre alte meserii ? Care meserii ? Unele, ceasornicar, ceaprazar, tocilar, lustragiu, coşar, chiar şi cismar, etc, au dispărut, firesc, o dată cu (r)evoluţia tehnologică, altele sunt greu de învăţat la vârste târzii, incompatibile cu cererea pieţii, pentru a performa unde se cer abilităţi, mai ales pe computer, pe informatică. De altfel, deprofesionalizarea României este, cred eu, o cauză majoră a situaţiei economico-socio-financiare grele, de azi. Sigur , sunt şi cauze relativ obiective, altele care nu depind de noi, dar, regresul este cauzat de lipsa competenţelor, de lipsa oamenilor potriviţi la locurile potrivite, de promovarea nonvalorilor, de incompetenţă, de contraselecţie.”Contraselecţia ne doare/E ca o crimă de omor/Pornită contra fiecărui/Şi împotriva tuturor/Să scoatem ţara din necazuri/Să scoatem omul din nevoi/Să aşezăm pe vatra ţării/Toate grădinile din noi”(Adrian Păunescu), Ce bine ne-ar prinde un mic orăşel cu 15000 de specialişti ! Adevăraţi ! Privesc din mersul maşinii la clădirea dezafectată. Aici se lucra un reper sau poate mai multe, care compuneau locomotivele pe care citeam cu mândrie oltenească-românească: „fabricat la Electroptere Craiova-România” ! Off, şi mai era şi o echipă frumoasă de fotbal, purtând numele uzinei ! S-a ales praful de clubul sportiv, de echipă, iar stadionul cochet din Valea Roşie a ajuns o ruină. Jale-n producţia de locomotive, jale-n sport ! Parafrazând, aş spune că „ din jale, nu se mai întrupează Electro”! Electro ca Electro, dar mi-adusei aminte de Ştiinţa, „campioana unei mari iubiri”! Am ajuns în centru. Stau pe o terasă, în faţa Filarmonicii şi citesc din cartea lui Ion Jianu „Oblemenco-meciul cu viaţa”. Pe pagina 5, la „În loc de prefaţă, cuvinte frumoase, scrise din suflet, adevărate, spuse de Tudor Gheorghe, despre Oltenia fotbalistică, despre fotbal, în general.

3. Fantastic ! Dinspre Mercur vin spre Filarmonică… Tudor Gheorghe şi Marius Hristescu.Îi salut respectuos şi aflu că tocmai se încheiase o scurtă pauză şi se întorceau la Filarmonică, unde repetă cu formaţia Arcadia, pentru premiera spectacolului „Vremea nemâniei”, care va avea loc pe 5 octombrie în Basarabia, la Pererita, satul natal al marelui poet român Grigore Vieru. Din nou iese la iveală profesionalismul ireproşabil al lui TG. Este duminică, este o zi superbă, cald, senin, şi TG, împreună cu orchestra Arcadia, dirijată de Marius Hristescu repetă ! Nu pot să rămân la repetiţie dar am bucuria să aflu că la 13.30 se încheie repetiţia şi la ora 16 începe o alta. N-am s-o ratez !. Nu am să scriu aici, în detaliu, cum a decurs repetiţia. Ar însemna să scriu câteva pagini de cronică, nu de avancronică a spectacolului, pentru că repetiţia s-a desfăşurat în condiţii de spectacol. Cu seriozitate, cu implicare , cu trăire. Domnul Tudor a punctat chiar şi acele dialoguri cu sala, de această dată, întors către tinerii componenţi ai formaţiei Arcadia, o parte din ei, veniţi din Moldova de peste Prut. Reproduc din memorie un intermezzo în care TG le-a povestit o amintire cu Grigore Vieru: Era prin anii ’70…m-am întâlnit cu Grigore…mi-a făcut cadou un radio mic şi mi-a spus: frate Tudore, îţi dăruiesc acest aparat de radio care are o calitate ; poţi să-l suceşti, să-l învârteşti, poate să cadă pe jos, el tot pe „Europa liberă” rămâne!. Nu demult, când am început să mai împachetăm – ne mutăm în casă nouă- am dat de radioul lui Grigore. Mergea, domnule! Sigur, nu pe „Europa liberă” , că nu mai există; acum merge pe România actualităţi !”. Ascult fascinat, de parcă acum l-aş auzi prima oară pe TG cântând pe versurile lui Grigore Vieru! Mă gândesc şi lăcrimez la gândul şi la realitatea tristă că doi mari poeţi, cei doi fraţi întru poezie, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, „împreună, unul lângă altul, ca doi fraţi”, şi în moarte ,ascultă din altă dimensiune existenţială aceste cântece. Muzica lui Tudor este pe măsura versurilor. Te înfioară, te sensibilizează. Sunt cântece de dragoste de mamă – ţară, de dragoste pentru iubită, sunt cântece de protest, de revoltă, mai mult sau mai puţin voalată. Închei citând câteva nestemate-versuri din poeziile lui Grigore Vieru, atât de frumos, de inspirat puse pe muzică şi cântate de Tudor Gheorghe:”Bucuraţi-vă ”Vreau să te văd, femeie/Sau vino să mă vezi/Mi-e dor de iarba crudă/A ochilor tăi verzi”… „Sub stele trece apa/Cu lacrima de-o samă/Mi-e dor de-a ta privire/Mi-e dor de tine, mamă”… „Năvăliseră cartuşe/ Lerui, florile negre !/Şi spuneau că ni-s mătuşe/Ne-au pus straja la fereastră/Şi ziceau că-i sora noastră”/Lerui, florile negre!”…”Ne-a mai rămas pâinea/Ies din cuptoare rumenitele pâini/Stăm gură-n gură cu ele/Spune-mi, o să facem o ţară frumoasă ca pâinea !” Aici, TG îşi însoţeşte recitarea cu un gest amplu al mâinilor, sugerând un întreg, rotund, semănând bine cu „România dodoloaţă”!

Ion Drăgan

NOSTALGIA UNEI MARI IUBIRI

Sâmbătă, 17 septembrie, 2011. Zi frumoasă, caldă, aşa cum a fost şi ziua de 15 septembrie 1982. Cum de mai ţin eu minte că a fost o zi frumoasă acum 29 de ani? Simplu: am fost pe stadionul „Central” din Craiova, spectator la meciul U Craiova – Fiorentina, din Cupa UEFA. Păi, se poate uita că a fost senin şi cald, şi afară, şi în suflete? Era meciul cu care Craiova începea campania (fotbalistică) de „integrare” în Europa. Fotbaliştii din ţara lui Dante s-au deplasat la Craiova convinşi că vin la un antrenament cu public, aşa, ca un galop de sănătate, fără griji, fără efort, într-un paradisiac sejur turistic. Ei, bine, avură surpriza să constate că oltenii, ospitalieri din fire, iubitori de literatură italiană (studenţi, de !), le construiră italienilor un „holospaţiu” dantesc, să se simtă ca acasă !Reuşita fu a leilor albaştri, cei de pe dreptunghiul verde, şi a celor peste 30.000 din tribune. Pentru italieni, groapa cu lei albaştri de la Craiova a fost l’nferno ! Au pierdut cu 1-3 ! Pentru noi, era începutul ascensiunii pe drumul spre paradisul fotbalistic european ! Dar, toate acestea se întâmplau ehe, în secolul, în mileniul trecut ! Amintirile le-am păstrat şi le-am trecut şi pe ele veacul şi mileniul. Sunt amintiri frumoase şi le iubesc. Şi ele pe mine, pentru că nu mă lasă să le uit. Vorba cântecului, „amintirile mă urmăresc”.Frumoase şi triste ! Câteodată mă întristează, dar tot le iubesc !. E o întristare care doare aproape fizic. O durere…dantescă, atât de trist şi de frumos pusă în cuvinte, în Divina comedie: „Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria”. Da, este trist , este dureros să-ţi aminteşti astăzi, în Craiova celor 5 stadioane în ruină, de Craiova fotbalistică a anilor ’70-’80, un oraş incandescent, un adevărat vulcan, un adevărat…Vezuviu (activ !), ca să fim în ton cu ţara (nu numai fotbalistică a) lui Dante. A trecut ceva vreme de atunci !Vulcanul s-a stins încet, încet, iar azi este total inactiv ! A rămas cenuşa, risipindu-se, parcă dintr-o urnă funerară, în toate cele patru zări. Sigur, stingerea vulcanului n-a fost deloc una naturală. Forţe malefice, unele dinăuntru, altele dinafară, unele din amatorism, din nepricepere, din neştiinţă, altele cu bună ştiinţă (şi cu rea voinţă) au reuşit (tristă şi înjositoare, degradantă „performanţă”!) să dezactiveze Ştiinţa Craiova, să scoată din întrebuinţare, cum spuneam, 5 stadioane, 5 focare de fotbal . Şi totuşi, chiar dacă astăzi, acum, nu pot vorbi decât despre „nostalgia unei mari iubiri”, eu mai sper în reînvierea (spiritului) „campioanei unei mari iubiri”,în reactivarea vulcanului ! Eu cred că va mai fi o primăvară a fotbalului craiovean-oltean-naţional ! Va mai fi un 16 martie 1983 (ca stare de spirit), vor mai fi motive (strict fotbalistice) să se adune 50.000 de olteni în faţa hotelului Jiul din Craiova, ca atunci, în faţa lui Adrian Păunescu şi a membrilor Cenaclului Flacăra, să-şi manifeste împreună bucuria victoriei în meciul cu Kaiserslautern (1-0), scandând lozinci de iubire pentru idolii gazonului, dar şi cântând cântece de iubire de ţară, cântece patriotice, aşa cum se întâmpla la spectacolele Cenaclului Flacăra, adevărate lecţii itinerante spectacol ad hoc al Cenaclului Flacăra, condus de Adrian Păunescu ! Spectacol –manifest de bucurie, de iubire pentru limba română, de iubire pentru istoria acestei ţări, de iubire pentru semeni , de iubire pentru valorile româneşti şi cele universale, de iubire pentru pacea lumii. Istoria Cenaclului consemnează recordul absolut de la Craiova, din 16 martie 1983: peste 50.000 de spectatori la marelespectacol-manifest de iubire, poezie şi muzică ! Cenaclul Flacăra (născut în 17 septembrie 1973), părintele acestuia, Adrian Păunescu şi „campioana unei mari iubiri”, Ştiinţa Craiova, nu vor muri niciodată ! Pentru că aşa le este dat unor „oameni, fapte, întâmplări”, să se nască spre a moşteni veşnicia !

Ion Drăgan

DE CE IUBESC ZIUA DE 23 AUGUST

Trebuie să recunosc, din capul locului, că iubesc ziua de 23 august !Pentru dezambiguizare: iubesc ziua de 23 august şi nu semnificaţia ei. Nu, nu iubesc semnificaţia zilei în cauză. Dar nici nu o urăsc. La urma urmelor, a fost sărbătoarea noastră naţională vreme de 41 de ani. Alegere bună sau rea, ea trebuie respectată ca atare. De altfel, întreaga istorie, cu „şi mai bune, şi mai rele” trebuie respectată. A respecta oameni, fapte întâmplări trecute, din istorie, cu care ai fost (sau nu) contemporan, nu înseamnă nostalgie după vremuri (politico ideologic vorbind) apuse. Există totuşi, o nostalgie. Da, am nostalgia anilor copilăriei, când mă trezeam foarte devreme în dimineaţa de 23 august, înainte ca străzile centrale ale Craiovei să fie blocate cu autobuze sau camioane puse de-a curmezişul. Dacă nu te sculai de dimineaţă, nu mai puteai să treci de „blocade”, să prinzi un loc lângă tribunele oficiale. Tata mă lua de mână, eu îmi puneam şepcuţa pe cap (musai, zicea mama, că e soare puternic la prânz !). Grija părintească nu se oprea aici. Tata avea întotdeauna la el, pentru puiul lui care trebuia hrănit, un pacheţel, cu 2-3 fructe, sau un fursec, o prăjitură şi sticluţa de sirop umplută cu apă. Când eram de 5-6-7 ani, înainte ca tata să se îmbolnăvească şi să se pensioneze, chiar defilam cu oamenii mari, colegi de-ai lui tata, de la intreprindere. Eram mândru să trec prin faţa tribunei oficiale , în rând cu oamenii mari, dar, copilul tot copil, pus pe şotii !. Aveam în buzunar un şerveţel în care era o felie de lămâie „tăvălită” prin zahăr şi când ajungeam la estrada unde cânta fanfara, „rupeam rândul”, mergeam în faţa estradei, scoteam lămâia şi mă răcoream, gustând tacticos din ea ! Mă uitam la reacţiile figorniştilor, trompetiştilor sau a celor cu ţug- tromboane, cu şepcile date pe ceafă, transpiraţi, în vestoanele lor groase, deshidrataţi, în lipărul de soare, suflând sacadat în alămuri şi uitându-se la mine cu priviri…coclite, metalice, precum sunetele instrumentelor: deloc blânde, deloc dulci, deloc catifelate…

Dar, mai am motive şi motivaţii, să zic aşa, să iubesc nespus de mult ziua de 23 august !

Mai exact, ziua de 23 august 1997. Acum 14 ani, oricum , nu mai era ziua naţională, dar, întâmplarea (?) făcea ca Regele Mihai (personaj –cheie în evenimentele din 23 august 1944) să fie în ţară, undeva prin Ardeal. Şi, din nou, pentru dezambiguizare, nu iubesc semnificaţia acestei zile. Nu sunt monarhist. Nu cred că este un defect, şi nici o virtute, să fii monarhist. Dacă a fost bine sau rău că monarhul , generic vorbind, s-a aliat cu Armata Roşie comunistă, dacă într-adevăr trecerea României de partea Aliaţilor a scurtat semnificativ durata războiului, dar şi drumul tancurilor sovietice spre Apus (comunismul l-au lăsat la noi, nu l-au dus în Apus !) sunt subiecte, abordări care împart şi azi lumea istoricilor în tabere. Nu despre rolul benefic sau păgubos jucat de Rege este vorba în rândurile de faţă. Atât vreau să mai spun, nu ca o interpretare, ci ca un fapt concret, ca o realitate, că în 23 august 1997 stâlpii de pe marginea drumului Târgu Mureş -Reghin erau pavoazaţi cu drapele tricolore, aşa, ca până în 1989, la „sărbătoarea comunistă” a Zilei Naţionale ! Probabil, pentru a face sărbătoare din prezenţa, revenirea Regelui în ţară. Bine că acum nu mai sărbătorim şi prezenţa, revenirea tancurilor…

Am plecat din Târgu Mureş dimineaţa, pe la 10, pentru a fi punctual la întâlnirea cu AP, la intrarea în Reghin, dinspre Bistriţa. Atât de mult am insistat, atât de mult l-am rugat pe AP să-mi facă onoarea şi bucuria de a-mi fi oaspete, măcar pentru câteva ore, la căbănuţa mea de pe valea Gurghiului, acum numită Valea…Regilor (!). Desigur, regii României, care aveau în zonă, la Lăpuşna un aşa zis castel, de fapt , un conac, sau casă luxos amenajată pentru zilele când se organizau vânători regale. AP a dat curs invitaţiei, aşa că ne-am întâlnit la locul fixat. AP era însoţit de „lumina ochilor săi”, fetiţa pe atunci, de 6 ani şi 8 luni, Ana Maria şi de tânărul Nae Vaida şi soţia sa. Echipajul lui AP venea de la Bistriţa, unde fusese oaspetele familiilor Vaida şi Nistor, şi mergeau spre Bucureşti . Am pornit cu maşinile spre valea Gurghiului, eu, în faţă, urmat de AP. Am ajuns în curte şi înainte de a intra în casă, AP s-a îndreptat spre fântână, a scos o găleată de apă , şi-a răcorit faţa cu apă, apoi a băut din apa limpede şi rece. Toată întâmplarea de la fântâna din curte avea ceva ritualic. Era tot un fel de gest de primire, de ospitalitate, nu cu pâine şi sare, ci cu apă curată, limpede, rece , din fântână. Atât de firesc, de autentic s-a purtat AP în faţa acelei fântâni (în fond, în faţa izvoarelor ei) încât părea un om al locului, un fântânar care, isprăvindu-şi cu succes munca, îşi răcoreşte fruntea , îşi ostoieşte setea cu apa din izvoarele venite din munte, în fântână ! La întâlnirea cu AP a fost de faţă şi poetul din Târnăveni, Răzvan Ducan, invitat de mine la cabană, apoi, au venit dl Ioan Pintilie, preotul paroh de la Catedrala „Învierea Domnului”, aflată în construcţie atunci, şi dl Ioan Pop, din consiliul parohial. Am intrat în casă, AP s-a întins pe pat, să-şi odihnească picioarele. Noi, ceilalţi am stat câteva minute cu AP, apoi am ieşit în curte. AP a adormit-aţipit, cred că maximum un sfert de oră. Am revenit cu toţii în cameră, dl Nae Vaida a adus din maşină o casetă, am ascultat înregistrări cu muzică folk.. Au urmat apoi povestirile, amintirile lui AP, au fost abordate teme majore, realităţile triste ale momentului, din viaţa României, din viaţa românilor, apoi, despre Ardeal, despre starea de veghe pentru Ardeal, despre Basarabia, despre Strassbourg, despre prietenia lui AP cu lordul Finsberg.Am ieşit în curte, la masa pregătită cu de-ale gurii.AP a reluat amintirile sale, vorbele sale de spirit. Era atât de senin şi cald afară şi în suflete ! Am rămas la masa de afară, discuţiile au continuat. AP l-a rugat pe dl Nae să aducă din maşină „dosarele”. Dl Nae a venit cu două tomuri uriaşe, mult mai groase decât „Cartea cărţilor”, care avea să apară nu peste mult timp. AP ne-a citit pasaje întregi din dosarul „Titanul” (numele codificat de Securitate, al lui AP). Am mai întrebat şi noi, am comentat, dar nu prea mult, pentru că ar fi fost păcat să-l întrerupem pe AP, care ne fascinase. Se simţea bine, relaxat, înconjurat de munţi, de brazi, în aerul curat, proaspăt. La un moment dat, lector al „Titanului” a devenit Ana Maria, care citea cursiv la cei 7 ani neîmpliniţi. Când nu înţelegea sensul unui cuvânt, îl întreba pe AP: tată, ce înseamnă cuvântul cutare ? AP îi explica , Ana Maria asculta… Era atâta dragoste în ochii lor !… Vecina , tanti Felicia, coboară deluşorul, intră în curte şi pune pe masă un castron plin cu gogoşi aburinde, „prăfuite” bine cu pudră de zahăr. La munte, spre sfârşitul lui august, când se-ngână vara cu toamna, răcoarea coboară peste sat , o dată cu lumina zilei, care scade . AP ne anunţă că în câteva momente va pleca spre Bucureşti.Niciodată n-am suportat despărţirile, chiar temporare. Chiar în acel moment, când AP îşi anunţa plecarea, a început să mi se facă dor de AP, de Ana Maria , de însoţitorii lor.

În aceste vremuri de întuneric, de înstrăinare , de ură, toţi cei care vă iubesc, dragul nostru AP,vă recită versul lui Nicolae Dabija, care vă plăcea atât de mult: „Doru’ ni-i de dumneavoastră/Ca unui zid de o fereastră !”

Închei aceste rânduri chiar în zorii zilei de…23 august 2011. Se luminează bine de ziuă. Se anunţă o dimineaţă frumoasă, cu un cer senin, fără niciun nor!. Apare soarele, este cald şi bine în gândurile mele, înseninate de amintiri dragi ! Este o dimineaţă de 23 august, senină, frumoasă şi sărbătorească pentru sufletul meu, ca atunci, în copilărie, în anii ’50 – ’60 ai secolului trecut, sau, ca atunci, în 1997!

Ion Drăgan

TRIPTIC CRAIOVEAN

Din acest Contrapunct romantic, de dor şi drag de Craiova, nu poate lipsi capitolul dedicat „tripticului” Părculeţul Mihai Bravu’, Casele Glogoveanu, Grădina Botanică, aşezate într-un acelaşi spaţiu terestru dar şi de suflet, al amintirilor. Nu ştiu dacă azi, copiii, tinerii vin în Grădină fascinaţi de flora diversă, sau vin la o gură de aer curat, sau pentru câte o guriţă furată iubitelor, când mai chiulesc de la vreo oră plictisitoare . Romantici mai există, dar , Doamne fereşte ca Grădina Botanică să devină (mai mult) etnobotanică !

…Anii ’60 ai sec trecut.Ca să ajung în Grădină, aveam două variante de drumuri. Coboram pe strada Mihai Viteazul, până în Părculeţul Mihai Bravu’, unde mă mai întâlneam cu alţi colegi-colege, iar de aici, urcam spre Grădină. În zilele calde de vară, ne mai bălăceam, ne mai stropeam cu apa de la izvorul răcoros din faţa intrării în Grădină. Odată intraţi , mergeam la „locul nostru” (nu întotdeauna liber, dar „încăpeam” întotdeauna , toţi ), cu bănci în jurul unui copac falnic. Bancuri, glume, bârfe, comentarii, unele, nu multe, chiar pe teme şcolare ! Şi multă muzică ! Cântam pe mai multe voci, (din) şlagărele vremii. Sabin ne era superior, nu doar ca vârstă. Studia vioara dar pe noi ne acompania la chitara lui , despre care spunea că e „originală, adusă din Mexic”!

Ei, şi mai era o variantă de drum spre Grădină. Tot pe strada Mihai Viteazul, pe lângă Băile Comunale (pe-atunci). După Băi, se făcea o stradă la dreapta, acum, strada Gh Bibescu. La capătul ei, la intersecţia cu str Brestei, mă întâlneam cu prietena mea. Ne luam de mână şi porneam spre Grădină, în seri frumoase de vară…

…4 martie, 1977, ora 21.30. Am lăsat uşile casei deschise, am coborât în stradă, unde se „refugiaseră” toţi vecinii , panicaţi de cutremur. Am stat câteva minute, să mă dezmeticesc. Neavând experienţa unui precedent în materie, am aflat de la cei mai în vârstă că a fost cutremur, „mai mare ca ăl din ’40”. Apoi, am pornit grăbit spre Spitalul Filantropia, unde era internat tatăl meu. Am trecut prin faţa Colegiului, am coborât pe str Mihai Viteazul, cu gândul să scurtez drumul spre spital, pe str Gh Bibescu.Din două motive. Drumul spre intrarea principală era mult mai lung, iar pe-aici, la intersecţia Bibescu-Brestei, doar săream un gard şi eram în curtea spitalului. Cu doar câteva ore în urmă, fusesem prezent la Librăria Cartea Rusă,arhiplină, unde avusese loc lansarea volumului de poezii al lui AP, „Pământul deocamdată”. Aflasem că este cazat la „Hotelul Partidului”, pe str Mihai Viteazul, colţ cu Bibescu. Când am ajuns acolo, AP tocmai pleca spre Bucureşti. Îmi amintesc, era uşor panicat, grăbit să plece la Bucureşti („nu ştiu ce e cu copiii mei, vreau s-ajung, să-i văd…!”). Am stat acolo câteva minute, până când a plecat AP. M-am bucurat să ştiu că nu a păţit nimic. Am pornit spre spital, am sărit gardul, am ajuns în salon. Clădirea era veche dar a rezistat foarte bine. M-am bucurat să văd că tatăl meu nu păţise nimic. Era doar îngrijorat pentru că nu ştia ce e cu mine, cu casa. Ne-am încurajat unul pe altul…

…Începutul anilor 2000. Îmi amintesc cu drag de drumurile mele, de la Tg Mureş la Craiova, de prima clădire de pe str Bibescu, pe dreapta, unde AP avea biroul senatorial. M-am bucurat să fiu în preajma lui, la audienţe, sau, cum s-a întâmplat în septembrie 2002, cred, la un meci al „campioanei unei mari iubiri” , pe stadionul „Ion Oblemenco”. Dacă mi-aduc bine aminte, atunci, ne-a bătut măr „Rapidul” (1-3 )…

Dar, să trecem de la „caietul” meu cu amintiri, la cartea de istorie, să ne reamintim, cu mândrie oltenească, despre Bibeşti. În primul rând, despre Gheorghe Bibescu, „Domn stăpânitor a toată Ţara Românească”, oltean-craiovean de-al nostru !. Folosesc prezentul „este” pentru că toţi cei neuitaţi şi rămaşi în cartea de Istorie a neamului, (ne) „vorbesc” şi azi, prin faptele lor, unele bune, altele, mai puţin bune.Este necesar „dialogul” cu trecutul . E bine, e necesar de ştiut, de asumat trecutul, cu bune şi rele. Toate ne înţelepţesc , ne învrednicesc la necesara „igienă” sintetizată în înţelepciunea populară, „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Mai ales acum, în vălmăşagul prezentului, când „e din ce în ce mai greu să îţi prevezi trecutul” iar „amintirile din viitor” sunt amanetate…

Prin bunăvoinţa domnişoarei Ana Maria, poate voi dezvolta în numărul viitor. Acum, doar cuvântul Mitropolitului Ţării Româneşti, rostit la sfârşitul anului 1842, în preajma alegerii lui Gheorghe Bibescu ca Domn: „Azi suntem chemaţi a hotărî asupra soartei patriei noastre; hotărârea ce vom da va fi pentru dânsa hotărâre de viaţă şi de moarte… Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decât acelea în cari ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii…Puţine minute ne-au mai rămas ca să-i putem veni în ajutor. Mâine va fi prea târziu. Dezbrăcaţi-vă de orice patimă şi interes în parte şi alegeţi bărbat drept, cu ştiinţă, cu bărbăţie, cu frica lui Dumnezeu şi iubire de patrie !”

Ion Drăgan

UNBRAND OLTENESC… 3D: DULCELE DE DĂBULENI

…Craiova anilor 60 ai secolului trecut.Îmi amintesc de verile fierbinţi, de zilele toride, de ploile calde, de bucuria „scăldatului” în „piscina” rotundă (fântâna arteziană) din faţa Prefecturii de azi, unde ne bălăceam „îmbrăcaţi” în şpilhozen, mângâiaţi de razele soarelui (pe-atunci, deloc ostile) ori de stropii catifelaţi, curaţi şi calzi ai ploilor de vară ! Nouă, copiilor, zilele ni se păreau scurte, ca şi ploile !Aveam atâtea şi atâtea de făcut-jucat în zilele lungi de vară ! Lucram zi-lumină , ca specialişti –„oamenii” potriviţi la locul potrivit – într-o activitate foarte inventivă şi serioasă : jocul, jocurile copilăriei ! Nu ne inspiram din filme sau din desene animate, sau din jocuri pe calculator, dar ştiam, aveam această înaltă calificare- ştiinţă, să ne bucurăm, să fim fericiţi (din te miri ce !) şi fără griji ! Grijile, gândurile erau ale părinţilor. Seara, târziu, când ajungeam acasă, primeam răsplata unei zile petrecute pe tăpşanul-câmpul muncii juvenile : câte o scatoalcă pentru că n-am venit să mănânc „mâncare gătită, ca oamenii botezaţi, la masă, nu aşa, din mers, muşcând din coltucul de pâine neagră(doamne ce gustoasă era!) şi dintr-o roşie iar ca desert, două-trei pirsici. „De mâine, gata, nu-ţi mai dau să mănânci seara, dacă nu vii acasă la prânz”- încerca mama să-mi restructureze „programul de lucru” prin „implementarea” unei pauze de masă la prânz. Uneori, când căldura zilei stăruia până târziu, spre miezul nopţii, mergeam împreună cu tata, în Piaţa Veche, să cumpărăm lubeniţă, „să ne mai răcorim”. Aici erau adevărate tabere de „beduini”, veniţi în piaţă cu „caravane” de căruţe pline cu lubeniţe ivite din nisipurile Dăbulenilor, Mârşanilor, Corabiei. Nisipurile fierbintelui sud, puse pe rod de munca trudnică a ţăranilor, ajungeau prin pieţele Craiovei, sub forma unor adevărate dune (uneori chiar munţi) de lubeniţă. Era greu s-alegi ! Tata avea tehnica lui de a încerca dacă sunt coapte lubeniţele. Le asculta „plânsul” când le dădea 3-4 scatoalce pe coajă. „Vreţi să-i facem şi dop ?-întreba dăbuleanul. Răspunsul era invariabil „da”. Eu testam calitatea produsului, mâncând în doi timpi şi trei mişcări, „dopul”. E bună, tată, ! – venea rapid rezultatul analizei ad hoc, confirmând alegerea tatălui meu. Acasă, mâncam o felie-două dar ai mei îmi opreau din oficiu miezul, încă un eşantion, spre temeinică analiză ! .E dulce , tată, mai dulce ca zahărul ! …

Aceste amintiri mi-au venit în minte ieri, în timp ce căutam prin piaţă, printre munţi de lubeniţă, o lubeniţă adevărată , ca să zic aşa. De fapt, ştiam că n-am să găsesc. Din două motive.Unul subiectiv, celălalt obiectiv.Niciodată, nicio lubeniţă din lume nu va avea parfumul, aroma, dulceaţa lubeniţelor pe care le cumpărau tata sau mama !Părinţii, anii copilăriei, dulcele, adevăratul „dulce de Dăbuleni” au rămas vii, totuşi, în sufletul meu ! Pe de altă parte, niciodată, „dulcele de Dăbuleni” nu va mai fi acelaşi cu cel de acum 40-50 de ani , pentru că în acest răstimp, s-a tot umblat la „originile” lui. Trec în revistă standurile cu legume-fructe. Parcă e un sediu ad hoc al ONU. Varză poloneză, usturoi turcesc, lămâi greceşti, ba, chiar şi „flori proaspete, aduse azi-noapte din Olanda” şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, roşii româneşti, lubeniţă „fff dulce” românească.Unul, mai cu frică de Dumnezeu, şi-a scris pe o jumătate de coală A4 , lipită pe o lubeniţă- „promo”, un sibilinic adevăr, pe jumătate…minciună: lubeniţa nu e de la turci. Sigur, fructul nu e de la turci, doar sămânţa fructului…Toate sunt…de unde vrea clientul, în funcţie de gusturi ! Piaţa – ilustrare perfectă a sportului naţional : furatul căciulii la români !. Preţuri exorbitante la intermediari , calitate modificată a fructului, la producători.Creşterea şi descreşterea (preţului şi a calităţii) lubeniţei de Oltenia , istoria unei culturi-brand se scrie azi inconsistent, pe nisipurile fierbinţi ale sudului, nu cu litere, ci cu cifre . Intrmediarii le transformă în cărămizi de bani, iar munca trudnică a producătorului, scrisă cu sudoare pe solul arid, la orice pală de vânt se transformă în muncă –n zadar. Mulţi cultivatori se gândesc să folosească lubeniţele ca hrană pentru animalele din bătătură…

Mă opresc la poalele unui munte de lubeniţe. Frumoase, arătoase exponate ! Contrastează cu mâinile celei care alege una , mi-o pune în braţe s-o încerc. Doar din respect pentru acele mâini aspre, arse de soare şi bătătorite de muncă, bat cu degetul în coaja fructului, îi mulţumesc insistentei producătoare- vânzătoare (ia , maică, pupa-ţi-aş oichii, e de Dăbuleni, nu e cu chimicale de-alea, gustă ici, din felia asta, o am de „monstră”, e dulce ca zahărul !) dar nu cumpăr. Simt miros de medicament ! De… chimie farmaceutică ! Nu mă bucură faptul, realitatea că această chimie farmaceutică s-a cuibărit prin toate pieţele lumii şi nu doar prin pieţele Craiovei, Târgu Mureşului, României. Peste tot în lume, dai de marfă contrafăcută. Nu vorbesc doar de piaţa agroalimentară, ci de toate pieţele, unde totul e de vânzare, inclusiv iubirea pentru semeni…

Am să păstrez în suflet, în amintire, brandul oltenesc de trei ori D, „dulcele de Dăbuleni”! , dar şi o realitate tridimensională, şi totuşi, palpabilă, reală doar în spaţiul sensibil dar puternic, nepieritor, al amintirii.

Ion Drăgan

UN BRAND CRAIOVEAN – MINERVA

„Plouă ca o lungă aducere aminte. Altcândva, când rosteam numele echipei Steaua, sau Universitatea Craiova, al Rapidului sau al lui Dinamo, simţeam un tremur în voce ca atunci când rostesc numele râului Olt…Astăzi, în culcuşul acestor formaţii plouă cu ouă de broască”(fragment din scrisoarea trimisă de Fănuş Neagu, de pe patul de spital, domnului Ovidiu Ioaniţoaia , în urmă cu 2-3 săptămâni ). Luni, 23 mai, aveam de gând să –mi mai ostoiesc durerea retrogradării Ştiinţei, scriind câte ceva pe acest subiect. A venit dimineaţa de marţi, cu trista veste. M-am gândit să încep acest material chiar cu cuvintele lui Fănuş Neagu, cuvinte de tristeţe despre fotbalul românesc , în general, şi în special despre echipele fanion ale fotbalului naţional, printre care şi Universitatea Craiova. Ştiam cât de mult iubea Fănuş Neagu echipa olteană, chiar dacă marea lui iubire era Rapid (iată câteva cuvinte –declaraţie de dragoste ale lui Fănuş Neagu: „Pentru mine, Rapidul e o dimineaţă aurie de toamnă, când în gările din Câmpia Bărăganului şi Dobrogea, unde trenurile opresc o singură clipă, zeci de oameni se aruncă în vagoanele amorţite de somn, ca să intre în Bucureşti pentru două ore, atât cât joacă Rapidul…Rapidul e cel mai scurt drum dintre culmea gloriei şi Valea Plângerii”).

Lacrimi, durere, la plecarea lui Fănuş Neagu, poetul prozei româneşti, regele metaforei ! Rămân cărţile, rămâne regatul metaforelor, rămân amintirile despre scriitorul Fănuş Neagu dar şi despre omul Fănuş Neagu, iubitor pătimaş al vieţii („Eu am iubit vinul bun şi petrecerea”…Iubeam viaţa ca un desfrânat şi n-o căutam decât pe drumuri de pierzanie, de hanuri şi de dragoste ! Oho, ce nemernic am fost ! Oho, şi nu-mi pare rău deloc !”- Fănuş Neagu).

În semn de modest omagiu adus omului, viveurului Fănuş Neagu, am să fac loc aici, pe lângă rânduri despre Universitatea Craiova, unui scurt istoric al Minervei, până mai ieri, hotel, restaurant, cu cramă, cu grădină de vară, monument arhitectural, brand al Craiovei, printre altele, şi unul din „sediile” boemei, în care se mai întâlneau artişti, scriitori, la o cafea, la un şpriţ şi unde circulau idei, proiecte, vise, vorbe de duh, butade.

Zilele trecute am fost în Oltenia, să revăd Craiova, locurile dragi mie. Într-o zi am ieşit la plimbare pe Calea Unirii. Am ajuns la intersecţia cu străzile Mihail Kogălniceanu şi Sfântul Dumitru. Două clădiri mari, vechi şi frumoase se privesc „pieziş”, colţuros. Una, Minerva, colţ cu str Kogălniceanu, cealaltă, fostul Hotel Geblescu, colţ cu strada Sfântul Dumitru .Această clădire adăposteşte azi sediul clubului de fotbal Universitatea Craiova. Cele două clădiri au istorii de peste 100 de ani.

În 1897 era inaugurat Hotelul Geblescu, numit aşa după numele boierului oltean. Autorii proiectului, arhitecţii Thoma Dobrescu şi olteanul D Nedelcu. La acea vreme, hotelul era unul de mare lux, depăşind Hanul Puţureanu din Piaţa Veche, altă clădire de patrimoniu, azi, lăsată pradă degradării. Mai târziu, Hotel Geblescu devine Hotel New York, după ce este renovat de afaceristul îmbogăţit în America, Nicolae Dragomir. La parterul hotelului funcţiona cofetăria Borănescu, celebră în epocă. Faima ei concura cu cea a cofetăriilor bucureştene Capşa, Athenee Palace, Nestor. În vremea copilăriei şi adolescenţei mele cofetăria a funcţionat sub numele Aida. Chiar sub cofetărie, la subsol, era laboratorul propriu al cofetăriei. Cea mai bună reclamă, care te îmbia şi convingea să calci pragul cofetăriei erau aromele venite prin ferestruicile laboratorului !. Aici mâncam cele mai bune savarine din lume ! De multe ori, seara, nu intram în cofetărie. Mergeam la locul unde se adunau chibiţii, lângă chioşcul de ziare de lângă cinematograful 30 Decembrie. Se încingeau aici discuţii pătimaşe, se făceau echipe, erau demişi antrenori, mă rog, ascultam , participam la aceste adevărate forumuri pe teme fotbalistice, cu competenţii suporteri şi iubitori pătimaşi de Ştiinţa Craiova. Nea Ostrovschi era şeful galeriei şi avea dificila sarcină de mediator între cei pro Ştiinţa şi cei anti, când echipa nu mergea.Peste patimile „tifosilor” olteni, peste vorbe , unele frumoase, altele mai puţin, veneau de vizavi, dinspre laboratorul cofetăriei Aida, valuri de arome care mai „glazurau”, mai îndulceau tonul uneori aprins al „dezbaterilor”. Zilele trecute am dat cu ochii de chioşcul de ziare, aflat pe acelaşi loc în care se găsea în urmă cu peste 40 de ani: la o distanţă simetrică (cca 10 metri) faţă de cele două impozante clădiri. Sigur, nu este acelaşi chioşc, dar există un chioşc amintind de locul de întâlnire al suporterilor Ştiinţei. Chioşcul „priveşte” trist , deopotrivă spre sediul clubului oltean şi spre ceea ce a fost odată Minerva ! Şi clubul şi Minerva trăiesc momente deloc fericite. Ştiinţa se prăbuşeşte (sediul, chiar dacă e vechi de peste 100 de ani, se ţine bine), Minerva, afectată serios după cutremurul din 1977 nu mai funcţionează la superlativ, ca altă dată : hotel, restaurant, cofetărie, grădină de vară, cramă.

În 1898, la un an după inaugurarea Hotelului Geblescu, începe construcţia unei clădiri impunătoare, după planurile aceloraşi Thoma Dobrescu şi D Nedelcu. Complexul Minerva e situat vizavi de Hotel Geblescu. Inaugurarea a avut loc în 1903. Complexul Minerva cuprindea la etaj camerele de hotel iar la parter restaurant ,celebra sală Maură , construită, decorată într-un autentic stil arhitectonic arab, cofetărie, braserie, cramă, terasă de vară. Azi, mai funcţionează rar sala Maură, care găzduieşte nunţi. Nu mai e nici cofetăria, nici braseria, nici crama cu ziduri groase de cărămidă şi cu arcade largi, generoase, nici grădina de vară. Funcţionarea hotelului, într-adevăr, implică un risc mai ridicat, având în vedere scuturătura din 1977.În 1977 chiar au fost voci care au propus demolarea Minervei, cutremurul afectase destul de serios clădirea, aceasta prezentând un grad (mai) înalt de prăbuşire. Totuşi, clădirea a rezistat la cutremurele care au urmat celui din 1977. Acum câteva zile, spaţiul unde era cofetăria era de închiriat, în locul braseriei au sediul nişte firme, crama este închisă, grădina la fel. Păcat ! Doar câteva nume care au înobilat cu prezenţa lor, de-a lungul timpului, Complexul Minerva: Manu Nedeianu, Ion Vasilescu, Maria Tănase, Ioana Radu, Mia Braia, Charles de Gaulle, Ciu En Lai, Geo Barton, Amza Pellea şi întreaga generaţie de aur a teatrului românesc, Ion Caraion.Poate, cine ştie, Minerva îşi va recăpăta strălucirea de altădată ! Poate că vecina de vis-a-vis, Hotelul Geblescu-New York- cartierul general al clubului de fotbal Universitatea Craiova se va scălda în lumina alb-albastră ! Aici vor veni tinerii, mai puţin tinerii să –şi manifeste iubirea pentru echipă, bucuria victoriilor interne şi internaţionale.Mi-am adus aminte de acel memorabil spectacol ad hoc al Cenaclului Flacăra , din 1983, când 50000 de olteni sărbătoreau în faţa Hotelului Jiul victoria în meciul cu Kaiserslautern şi calificarea în primăvara fotbalistică europeană !… Deocamdată ,azi, cofetăria Minerva nu mai există, să intru să beau un Pepsi, ca pe timpuri, iar în faţa sediului clubului de fotbal, în locul mulţimilor entuziaste, se adună protestatarii, manifestând pentru salvarea de la pieire a „campioanei unei mari iubiri”, Ştiinţa Craiova. De aceea, de câte ori voi reveni la Craiova voi sta retras, în câte o seară, lângă chioşcul de ziare şi voi privi la cele două clădiri încărcate de istorie…

Ion Drăgan

CRAIOVA, BĂLCEŞTIUL ŞI OTETELIŞENII

Cu mândrie oltenească am aflat din presă despre victoria Centrului de Cardiologie Craiova: Curtea de Apel Craiova a suspendat acţiunea de comasare a Centrului Cardio cu Spitalul de Urgenţă Craiova!. Chiar dacă e doar o „victorie de etapă”, ea este dătătoare de moral, de speranţă că acest Centru…vital, nu va fi asimilat, nu va fi depersonalizat juridic. La fel de mult m-au bucurat atitudinile, faptele de conştiinţă civică ale jertfelnicilor medici şi ale edililor oraşului Bălceşti, anume, de a nu închide porţile Spitalului. Aici, în roluri aparent schimbate, medicii, prestând pro bono întru sănătatea semenilor, „investesc” sufleteşte, „capital” uman, în vreme ce edilii fac tot posibilul pentru a „perfuza” în soluţii material financiare, (euro) „vitaminele” necesare bunei funcţionări a organismului viu care este Spitalul din Bălceşti. Bucuria pentru victoriile celor două instituţii este una totală, neumbrită de energii consumate spre a face reproşuri la adresa perdantului. La ce ar folosi, cui ar folosi ? Importantă este victoria Spitalelor, victoria speranţei de viaţă ! „Cazuistica” viitoare va reconfirma- e convingerea mea şi cred că nu numai a mea- utilitatea funcţionării Centrului de la Craiova şi a Spitalului de la Bălceşti în condiţii de demnitate şi personalitate juridică neştirbite. Va fi cea mai puternică probă, cel mai puternic argument că soluţia comasării ( Craiova), respectiv desfiinţării (Bălceşti) n-au fost soluţii judicios alese. Dar, destul despre „actualitatea medicală la zi” în Craiova şi Bălceşti!. Ce înseamnă Craiova, ce înseamnă Bălceşti, privindu-le altfel ? Mă opresc din scris şi butonez canalele tv de ştiri. Mai sunt întâmplări triste prin ţară, Oana, Pepe, Monica, Irinel pierd teren mediatic. Ştirea zilei este despre fapta unui fost poliţist craiovean, care şi-a împuşcat mortal soţia, şi-a rănit grav fiica, apoi a încercat (şi a reuşit ) să –şi ia viaţa.În oraşul Bălceşti este încă tristeţe, suferinţă, dar la Spital se pare că nu se întâmplă nimic rău, adică sănătatea este tratată cu iubire, vocaţie, respect, responsabilitate… Ca orice romantic, vă propun , boieri dumneavoastră, o plimbare mai altfel, prin istoria celor două oraşe, Craiova şi Bălceşti.

…Îmi amintesc de vremea când, de mână cu părinţii, mergeam câteodată, spre seară, la o plimbare în English Park-ul Craiovei. Părculeţul era străjuit de Casa Albă, ARLUS (acum, sediul Primăriei), Judeţeana de Partid( azi, Prefectura Dolj), vechea Bancă de Scont (în care funcţiona atunci, printre altele, redacţia ziarului „Înainte”) şi celebrul bloc de locuinţe cu magazinele de la parter. Nu erau mai mult de 200-300 de metri de la noi de-acasă până în English Park dar eu, motivat de o sete închipuită aveam oprire obligatorie la ţâşnitoarea aflată la intrarea în parc dinspre fosta Bancă de Scont (redacţia „Înainte”). Şi acum îmi răsună în minte glasul mamei: cu grijă, mamă, că e rece !. Câteodată, din părculeţ mai mergeam la slujba de vecernie la Biserica Sfântul Ilie aflată în spatele blocului cu magazine la parter şi faţă-n faţă cu frizeria pentru cei mici, „Ciufulici”. Mi-a fost şi îmi este dragă această biserică, la fel ca şi Madona. Şi ca toate bisericile. De câte ori intru într-o biserică am sentimentul că sunt alături de mine iubiţii mei părinţi, aşa, ca pe vremurile copilăriei, adolescenţei, când mergeam la biserica Madona sau la biserica Sfântul Ilie. Ce ar trebui să ne (re)amintim despre această biserică ? Este ctitoria boierului oltean Ilie Otetelişanu, care-şi numea ctitoria „ a mea dulce nădejde, biserica mea din Craiova”. Sfânta construcţie a fost ridicată probabil (prima pisanie s-a pierdut, dar, din testamentul găsit la Mănăstirea Hurez, rezultă că a fost construită) între 1710 şi 1725. Până la cutremurul din 1838 biserica n-a suferit nicio reparaţie. În 1840-1841, Iordache şi Grigorie Otetelişanu restaurează din temelii biserica. De pictură s-a învrednicit pictorul Constantin Lecca, tatăl Cleopatrei Poenaru, muza care l-ar fi inspirat pe Eminescu să scrie „Pe lângă plopii fără soţ”. În 1892-1893 biserica este repictată de bucureşteanul Ioanid, sub atenta îndrumare a maestrului său, Gheorghe Tattarescu. Cu sprijinul financiar al parohiei „Sfântul Ilie” şi prin strădania boierului Iordache Otetelişanu a luat fiinţă în 1833 Şcoala Lazaro-Otetelişanu, prima şcoală de fete din Ţara Românească. O altă ctitorie, de la 1746, a vornicului Barbu Otetelişanu este şi biserica de la Beneşti, un sat care azi este un cartier al oraşului Bălceşti. La 100-200 de metri de biserică se înalţă conacul, încărcat de istorie şi de poveşti frumoase. Aici , la Beneşti-Bălceşti s-a născut şi a copilărit Petrache Poenaru, ilustrul nepot de Otetelişeni, inventatorul tocului rezervor.Dacă astăzi există spitalul din Bălceşti, mult li se datorează şi boierilor Otetelişeni. La 20 iunie 1898 se înfiinţa Spitalul din Otetelişu (aparţine azi Bălceştiului)cu 15 paturi ordinare şi 5 paturi suplimentare, chiar în conacul Otetelişenilor.În 1905 spitalul s-a mutat chiar în com Bălceşti unde a funcţionat provizoriu, până în 1908 în clădirea primăriei. Apoi, în noua clădire funcţionează până în 1960 când raionul Bălceşti este desfiinţat. De atunci şi până azi, Spitalul funcţionează în sediile fostului Comitet Raional de Partid. Din 2002 Bălceştiul a devenit oraş iar Spitalul are arondate 19 localităţi cu aproximativ 44.000 de suflete. S-au născut aici, în Bălceştiul de azi, vechile sate-comune, ori în imediata apropiere, oameni de mare valoare. Aminteam mai sus de Petrache Poenaru. Continuăm cu Ion M Avram, dascăl de elită şi diplomat de carieră, născut în 1929 în comuna Laloşu, Ştefan Dumitrescu, (născut în24 aprilie 1950 în com Valea Mare, aproape de Bălceşti) autor al continuării romanului Delirul de Marin Preda, un demers blamat de unii, apreciat de alţii, dar şi autorul unei piese de teatru , „Râsul”, scrisă în 1977 şi jucată în 1981 la sala Majestic sub forma de spectacol- lectură, de actori ai Teatrului Giuleşti. Piesa în 14 tablouri a primit Premiul Uniunii Scriitorilor Români. Florentin Smarandache, născut în 10 decembrie 1954 în Bălceşti, trăitor în America, prof univ dr la Facultatea de Matematică a Universităţii New Mexico din Gallup. La începutul anului 2000 avea 38 de cărţi publicate, de matematică, filosofie, beletristică. În 1980 Florentin Smarandache lansa paradoxismul, cultivând în poezie „absurdităţile normale”, realităţile duale, oximoronice. Nu am expertiza să comentez cu exigenţă înalt literară, dar, se pare că acest curent iniţiat de olteanul din Bălceşti a prins bine în anumite cercuri literare din întreaga lume. La urma urmelor, olteanul nostru este deschizător de drum, ca şi un alt oltean, Eugen Ionesco, în teatrul absurd.Închei acste rânduri prin a-mi exprima din nou, în scris, bucuria pentru victoriile de la Craiova şi Bălceşti, şi mă mai bucur că poate v-am făcut să vă aplecaţi privirile, boieri dumneavoastră, spre Craiova şi Bălceşti, altfel…

Ion Drăgan