CRAIOVA 1965

Scriu aceste rânduri în vara lui 2009, la 45 de ani de la promovarea Ştiinţei Craiova în Divizia A şi cu o zi înaintea începerii unei noi ediţii în Divizia Naţională de fotbal. Este un nou început, cu speranţa că Ştiinţa va performa. Sigur, datele problemei, la zi, nu sunt un argument care să susţină speranţa. Şi totuşi, speranţa există. Pentru că eu mai cred, mai sper în existenţa paralelă a acelei (stări de spirit numită) Ştiinţa – Universitatea Craiova, „iubirea alb-albastră”, ori, la absolut, „campioana unei mari iubiri”!Nu spun că fotbalul, în realităţile zilelor noastre nu trebuie privit ca o afacere. Se-ntâmplă în toată lumea. Dar, oricât de sus ar urca cifrele fotbalului craiovean privit ca afacere, nu trebuie uitată realitatea sensibilă , acea „Ştiinţa” pe care o purtăm în suflete şi care trebuie să producă realităţi benefice şi în clasamentul intern, naţional, dar şi internaţional. Anul acesta, Craiova n-a făcut transferuri răsunătoare, dar, din nou, sper în minunea celui mai mare transfer, pe termen scurt, mediu şi mai ales lung, deopotrivă benefic pentru echipa managerială, pentru echipa din terenul de joc şi pentru al doisprezecelea jucător, marele şi fidelul public iubitor de Ştiinţă: întoarcerea acasă a stării de spirit , a entuziasmului, a iubiri adevărate pentru echipa etalon a Olteniei.

Păstrez în suflet şi în minte amintiri dragi, din vara toridă a lui 1964, starea de spirit rămasă vie şi azi, după 45 de ani.

Am avut privilegiul să fiu iubitor de ştiinţă (de carte) graţie unor dascăli luminaţi de la Liceul Nicolae Bălcescu ,actualul Colegiu Naţional Carol I : Toader Iulian, limba română, Marin Simion, istorie, Olga Nuţu, fizică, Galina Popescu, chimie,distinsa doamnă Eliescu, franceză, Boris Chelaru, muzică, şi, cu voia dvs, dragul de Ionel Dobre, profesor de… cea mai exactă ştiinţă, matematica, şi mare iubitor de Ştiinţa Craiova. Era un apropiat al oficialilor clubului, al staff-ului tehnic, al jucătorilor.Cu domnia sa, orele de mate deveniseră…suportabile, apoi, chiar plăcute, pentru că se încheiau cu discuţii relaxante despre fotbalul craiovean. Cam cu o săptămână înainte de vacanţa mare din anul şcolar 1963-1964, când mediile erau (ca şi) încheiate, noi, deşi copii de 11-12 ani, exersam cu dl Dobre calculul aplicat al probabilităţilor, calculam şansele virtuale şi reale ale Ştiinţei de a promova în Divizia A.Erau în cursă Ştiinţa Craiova, Metalul Târgovişte şi Poiana Câmpina. „Calculul” nostru entuziast dădea câştigătoare, nu probabilă, ci sigură, Ştiinţa noastră, dar, Ionel Dobre ne-a tăiat entuziasmul: măi copii, totuşi, promovarea noastră depinde de jocul rezultatelor, depinde ce face Câmpina la Paşcani , dar, oricum, nouă ne trebuie victorie acasă cu Târgovişte. Din fericire, entuziasmul calculului nostru copilăresc a învins „îndoiala metodică”, motivată, a profesorului. Şi a venit ziua meciurilor. Cred că era 12 sau 13 iunie 1964. Atmosferă incendiară, stadion arhiplin, Craiova bate Târgovişte cu 3-0. Toată suflarea oltenească aştepta cu sufletul la gură rezultatul de la Paşcani. După ora 22, la rubrica de sport a Radiojurnalului se anunţă rezultatele diviziei B: suspans, creşte tensiunea, în sfârşit, crainicul anunţă neutru: CFR Paşcani-Poiana Câmpina, 2-0 . Uraaa! Ştiinţa e-n A, Craiova e-n A ! O mână de oameni aveau să ne reprezinte pe noi, oltenii, Craiova şi toată Oltenia, pe prima scenă fotbalistică a ţării ! O mână de oameni au făcut zeci de mii de oameni fericiţi şi mândri de Ştiinţa lor ! Mulţumesc peste timp, minunatului profesor Viorel Dobre care m-a făcut să îndrăgesc (nu să iubesc) matematica, şi să iubesc forever, Ştiinţa Craiova. Poate este doar un simplu exerciţiu de memorie, dar sunt mândru că şi azi mai ştiu enunţul teoremei lui Pitagora, să zicem, dar şi „enunţul” …poezie învăţată pe dinafară, cu echipa de aur care a câştigat promovarea : Vasilescu, Lungan, Geleriu, Pâcă Dumitrescu, Deliu (alintat-anagramat şi iedul),Tetea, blondul spre alb Bărbulescu, „matrozul” Ganga, Lovin, Anton, Onea, şi, desigur, antrenorul-mână de fier, nea Lache Oţeleanu, fie-i amintirea veşnică !

A fost o vară de vis pentru copilul-elevul care eram. Întotdeauna, spre sfârşitul verii mi se făcea dor de şcoală, de colegi, îmi doream să înceapă şcoala, să mă întâlnesc cu colegii, să mă aşez în banca mea, să simt mirosul podelelor date cu bradolină… Ei, bine, în acel sfârşit de august al lui 1964, dorinţa de a mă întoarce cu drag în lăcaşul de lumină venită din învăţătura de carte a fost eclipsată (parţial !) de dorinţa, de nerăbdarea de a începe odată campionatul, de a fi prezent pe Stadionul Tineretului, la primul meci în Divizia A al Ştiinţei, în 30 sau 31 august. Adversară, nici mai mult, nici mai puţin…Steaua Bucureşti, care, la acea oră însemna, printre alţii, Constantin, Jenei, Hălmăgeanu, Crăiniceanu, Sorin Avram, Suciu, Sătmăreanu, Voinea. Tribunele stadionului erau populate încă din noaptea de dinaintea meciului. Descurcăreţii şi-au petrecut noaptea în tribune, înarmaţi cu (ne)răbdare şi tutun, o juma’ de pâine, o roşie, o felie de brânză, table, coifuri, chipiuri făcute din „Scânteia”…Tata, nefiind iubitor de fotbal, doar aşa m-a lăsat la stadion, având în vedere aglomeraţia, înghesuiala, dacă mă duc cu nea Sandu minte-ngustă. Nea Sandu era lăcătuş, avea un mic atelier pe str Madona, lângă debitul de tutun al lui nea Tomiţă Armăşescu, mai sus un pic de celebrul „Izvorul rece” şi de magazinul de pâine al lui Bonciu, de unde cumpăram eu pâine, trimis de mama, cu banii şi bonurile învelite în ziar, să nu le pierd, băgate adânc în buzunarul „şpilhozenului”. Noi, copiii din str Madona, eram mai tot timpul prin atelier, nea Sandu „ne dădea de lucru”, ne lăsa să ne jucăm cu uneltele, mai meşteream, strângeam, desfăceam piuliţe, prindeam în menghină câte o bucată de fier, ori o pileam, ori o tăiam cu bomfaierul. „Măi Sandule, mai sărea câte un părinte revoltat, mă, tu ai dat în mintea copiilor, ai minte-ngustă de copil…nu-i mai strânge, mă, ciopor la tine, că uite, al meu veni aseară cu ochiul vânăt, că îi scăpă un arc de la broască drept în ochi…” Şi aşa i-a rămas numele, Sandu minte-ngustă, dar renumele, printre noi, copiii, era de om cu suflet mare, frumos şi curat, de copil. Ca să merg cu nea Sandu la meci („merge doi pe bilet, zici şi mata că sunt copilul dumitale”) şi pentru că mai erau doar două săptămâni până la începutul şcolii, ai mei m-au trimis în curte, la umbră, cu un creion, un caiet şi culegerea de Gheba să rezolv exerciţiile de la pagina cutare la pagina cutare.Dacă nu le termini până vine Sandu, nu mergi la stadion!. Sigur că le-am terminat, ba, când a apărut nea Sandu, ca să nu mai pierd timp, am luat cu mine creionul, caietul şi culegerea, la stadion. Cu vreo două ore înainte de începerea meciului am plecat spre stadion. Râuri de oameni curgeau spre marea de oameni care era la acea oră stadionul Tineretului ! Ne-a luat mai bine de o jumătate de oră să trecem de cerberii de la poarta principală de acces, luată cu asalt de puhoiul de oameni.Ne-a mai luat ceva timp să „înnotăm” până la locurile pe care ni le ţinuse încă de noaptea, un prieten al lui nea Sandu. Au ieşit echipele la încălzire! Care e, mă Constantin ? Nuu, ăla e Crăiniceanu, tu nu vezi ce slab e ? Da ce tânăr e portarul, Suciu ! La jurnal la film părea mai gras şi mai bătrân ! Ai noştri se încălzesc , par uşor timoraţi, mai trag şi ei cu coada ochiului la stelişti, noii colegi de campionat, vedete, de !.Începe meciul. Marea de oameni a devenit un vulcan ! Dar, peste marea de oameni devenită vulcan a venit în rafale, ploaia de goluri ! Am primit 4 goluri fără să îndrăznim să marcăm vreunul, la prima apariţie pe prima scenă a fotbalului românesc. O pornirăm la drum cu stângul! Dar, tot un stâng, stângul de aur al admirabilului om şi sportiv Ion Oblemenco avea să fie pilonul care a consolidat, a menţinut şi apoi a dat strălucire Ştiinţei noastre, mulţi ani.Închei aceste aduceri aminte cu o „minune” întâmplată în ultimul meci al acelei prime participări a Ştiinţei în Divizia A. Meci decisiv cu Progresul Bucureşti. Victoria ne asigura rămânerea în A. Am învins cu 2-1. Memorabil rămâne golul lui Onea, înscris direct din corner. Eu cred că la acel gol, mingea, din colţul terenului, pornind din gheata lui Onea, spre plasa porţii Progresului, a fost purtată de energiile , gândurile concentrate ale celui de-al doisprezecelea jucător, admirabilul public oltean, aflat lângă echipă, şi la bine şi la greu.

ŞTIINŢA, NU UITA, ASTĂZI VREM VICTORIA !

Ion Drăgan

CRAIOVA, MY LOVE

Sunt un oltean – craiovean „ireductibil”, sau, trendy spus, oltean forever, chiar dacă de mai bine de un sfert de secol am găsit şi găsesc în suflet rezerve de iubire şi pentru frumosul oraş transilvan Târgu Mureş, unde locuiesc. Între două veniri, scurte întoarceri, de câteva zile, în oraşul naşterii, copilăriei, adolescenţei mele, îmi mai astâmpăr dorul de Craiova, mai cu telefoane „setate” pe perfectul simplu, pe la vechi prieteni, mai cu „Craiova on line”, pe net, mai cu „Radio Craiova”, sau cu zilnica şi „plăcuta zăbavă a cetitului” Gazetei de Sud. Aşa se întâmplă şi azi, 14 februarie. „Deschid” pe net „Gazeta”, la pagina de Cultură şi o dată cu ea se deschide , adânc (în)tipărită în suflet, o pagină de amintiri, din „cei mai frumoşi ani” ! Casele Glogoveanu ! Foarte frumos, estetic vorbind, prezentată această clădire de patrimoniu, dublată de o documentată prezentare a istoricului ei. Ei bine, eu, am adăugat cuvintelor frumoase şi datelor istorice, şi privirea cu ochii sufletului tânărului, adolescentului anilor 60’ , 70’ ai secolului trecut. Sincer, la acea vreme, nu ştiam „istoria” casei , de aceea, am păstrat-o doar într-o istorie afectivă , memorată şi apoi „scrisă” nepieritor „de patrimoniu”, în amintiri de suflet . Dacă vreodată voi transcrie din suflet , pe hârtie, amintirile , ele ar putea să se numească „Străzile au amintiri”, parafrazând titlul unui memorabil film românesc. Cele mai frumoase capitole ar fi cele evocând strada Madona, cu drumurile mele la biserica Madona Dudu, alături de mama, ţinând-o de mână , strada Ioan Maiorescu, drumul drag, de acasă la şcoală (actualul Colegiu Carol), ori drumul pe Unirii în jos, până la Parc, împreună cu iubiţii mei părinţi, dar, cu siguranţă un capitol ar fi dedicat „tripticului” Grădina Botanică, Casele Glogoveanu, părculeţul Mihai Bravu, aşezate într-un acelaşi spaţiu terestru dar şi de suflet, al amintirilor… Pe-aici m-au purtat paşii, şi acum, amintirile acelor zile, seri, uneori, nopţi târzii, de vară, cu arome de tei sau iasomie…

Dar, ochii se opresc pe aceeaşi pagină culturală a „Gazetei”, pe un titlu care din nou, activează o nouă pagină de amintiri ! Naţionalul craiovean pune în scenă „Înşir-te mărgărite” de Victor Eftimiu ! În urmă cu mai bine de o jumătate de an , „Gazeta”… găzduia în numărul din 7 iulie 2008, cu bunăvoinţă şi deschidere spre oltenii de pretutindeni, un material al meu, „La vârsta dragostei”. Titlul amintea de un celebru film al vremii (cu Lolita Torres, cântecul ei fiind preluat cu mare succes cu titlul „Pe-aripa vântului”, prin 1961, de Margareta Pâslaru şi de Marina Voica) iar conţinutul materialului era o întoarcere în timp, la amintirile aceloraşi „cei mai frumoşi ani” din cel mai frumos oraş din lume, Craiova. Reiau -redau aici, pe scurt, un fragment din aceste amintiri: „Păstrez în suflet, în „fondul principal de amintiri”, o întâmplare de acum 45 de ani: prima întâlnire cu teatrul. În impunătoarea clădire a Colegiului Naţional Carol I din Craiova fiinţa şi Teatrul Naţional.
La capătul culoarului din aripa principală se afla, pe dreapta, biblioteca şi în faţă, „zidul” (grilajul) care separa şcoala de teatru. Nu de puţine ori am fost tentat, ca orice copil, curios, să văd ce este dincolo de „zid”, să văd cum arată un teatru. Singura soluţie era escaladarea grilajului, dar înălţimea acestuia era invers proporţională cu cea a copilului de-o şchioapă care eram, aşa că am renunţat la trecerea „frauduloasă” a grilajului. Şi a venit acea fascinantă şi de neuitat zi când, împreună cu colegii, însoţiţi de neuitata învăţătoare Gabriela Popescu am intrat pe…poarta principală a Teatrului Naţional din Craiova, cu ausweiss-ul de rigoare,la preţul jumătate. Aşa a început statornica mea iubire pentru teatru: cu „Înşir’ te mărgărite” de Victor Eftimiu, cu Manu Nedeianu, Ovidiu Rocoş, Fevronia Stănescu. Au urmat „Răzvan şi Vidra”, „Apus de soare”, „Nota zero la purtare”, „Visul unei nopţi de iarnă”, „Take, Ianke şi Kadâr”, etc”. Ei, bine, iată că după aproape 50 de ani, reînvie poveştile copilăriei mele – poveştile copiilor de azi, „poveştile de ieri , care au bucurat copilăria fiecăruia dintre noi”, cum spune inspirata autoare a acestui material şi a celui cu casele Glogoveanu, Mirela Marinescu. Cu siguranţă, voi programa venirea la Craiova, în acest an, în funcţie de programarea piesei pe scena Naţionalului. Dar, dacă tot veni vorba de teatru, şi pentru că scriu aceste rânduri sub semnul amintirilor, în 2009 se împlinesc 40 de ani de când , un afiş al vremii consemna în repertoriul stagiunii 1969 – 1970 , la Teatrul Naţional din Craiova, spectacolul de poezie şi muzică „ Tudor Gheorghe -Menestrel la curţile dorului”. De 40 de ani (la mulţi ani !) Tudor Gheorghe hălăduieşte cu chitara şi cu cobza sa, cu poezia română, populară şi cultă, prin oraşele şi satele României, prin străvechi burguri, cetăţi, city-uri, metropole europene şi nu numai. Dorul şi dragul de ţara lui, datoria faţă de românii lui de-acasă l-au făcut să nu uite niciodată drumul de întoarcere acasă, printre ai lui, şi, mai mult, niciodată n-a uitat, an de an, la 1 Decembrie, drumul care duce la Alba Iulia. Muzicile lui cântând poezia română capătă sonorităţi solemne, de imn.Altfel spus, simbolic, cântecele lui Tudor Gheorghe se ascultă solemn, cu mâna pe inimă, cu suflet şi mentalitatate de învingători în competiţiile de spirit, naţionale, europene şi nu numai. Celui ce ne aduce în suflete sărbătoarea şi mândria de a fi români, i se cuvin aceste cuvinte şi cele ce urmează, ca un modest exerciţiu de admiraţie şi de preţuire pentru un mare creator de cultură română cu care avem bucuria şi privilegiul de a fi contemporani.Sigur, aici vorbesc despre menestrelul risipitor de vers şi cântec, dar, am convingerea că profesioniştii condeiului vor şti să-l omagieze , ca şi până acum, în paginile „Gazetei” şi pe uriaşul actor Tudor Gheorghe, creatorul unor memorabile roluri pe scena Naţionalului craiovean sau pe scene de pe toate meridianele lumii, de la Rio de Janeiro la Tokio, sau de la Paris la Melbourne. Unul dintre aceste drumuri, să zicem, ar fi Melbourne – Toronto, via…Târgu Mureş, şi alte oraşe ale României, din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. În lungul turneu , mai bine de o lună, prin provinciile istorice ale României, Tudor Gheorghe s-a oprit marţi, 10 februarie, la Naţionalul din Târgu Mureş, cu lecţia sa „itinerantă”, de limbă română , „Taina cuvintelor”. Ştiu, nicăieri în lume versul şi muzicile lui Tudor al nostru nu se ascultă cu mai mare iubire şi respect ca în Oltenia. Aici, în capitală, la Craiova, este publicul amiral, dar, nu pot să nu fiu obiectiv, oricât aş fi de suspectat(pe bună dreptate) de patriotism local, şi să nu recunosc o realitate întâmplată la Târgu Mureş, şi anume că mureşenii, cel puţin pentru 2 ore se făcură olteni, adică un public (sala plină, 600 de oameni) cald, entuziast, receptiv, isteţ, atent la nuanţe. Ştiu că turneul se încheie firesc, adică…apoteotic, la Craiova , în 23 februarie, ca un semn şi ca un dar de iubire oltenească, de la un oltean, pentru olteni, în ajun de Dragobete. Rogu-vă, dragi cititori ai acestor rânduri (cu siguranţă şi părtaşi la „Taină”), să le faceţi loc măcar în gând (aici, în gânduri bune, încap toţi oamenii buni !), în sala arhiplină, şi celor 600 de „olteni” de la Târgu Mureş, iubitori , ca şi domniile voastre, de Tudor Gheorghe, de poezie română, de cultură română.

Scriu aceste rânduri chiar în 14 februarie, de Valentine’s Day, dar, cu gândul şi sufletul la Dragobete (pupă fete). Sper ca prin bunăvoinţa oamenilor „Gazetei”, aceste rânduri să apară în preajma sărbătorii noastre, neaoşe şi identitare, Dragobetele, în semn de iubire nesfârşită pentru Oltenia, pentru Craiova, pentru întreagă „seminţia noastră de olteni” !

Cu drag, de Dragobete, Ion Drăgan

MĂIASTRA

Acum 95 de ani, pe 25 septembrie 1913, în familia Ion şi Ana (născută Munteanu) Tănase, într-o casă de pe strada Livada cu duzi, din Cărămidarii Bucureştilor, se năştea al treilea copil al familiei, Maria Tănase, cea care avea să devină doamna absolută a cântecului românesc. Măiastra, cum o numea Nicolae Iorga, a cântat ca nimeni alta, folclorul autentic românesc din Marammureş până-n Dobrogea şi din Banat până-n Bucovina. A adunat cu grijă, cu migală, în sufletul şi în modulaţiile inegalabile ale vocii, comori de suflet şi cântec românesc din toate vetrele folclorice ale ţării, le-a iubit, le-a sporit frumuseţea , ca apoi să le redea lumii cu neasemuită generozitate a sufletului şi a vocii.
Tudor Arghezi spunea despre Maria Tănase că practic, a creat folclorul românesc din nou. ” A reuşit să ridice folclorul la rangul de artă cultă.” omagia atât de frumos geniul Mariei, Valentin Lipatti, fost ambasador, fratele lui Dinu Lipatti.
Într-adevăr, “vocea ei, fără portativ şi fără bemol la cheie”, nestudiată, neşcolită, dar cu genială inteligenţă muzicală nativă, a avut ştiinţa drumului fără greş, spre miezul, spre esenţa pură a cântecului, drumul acesta , niciodată ocolind sufletul, cu tristeţile şi bucuriile lui.
În urmă cu 70 de ani, în 1938, Maria Tănase debuta la Radio, vocea ei a intrat în casele şi în sufletele ţăranilor români din Ardeal, din Muntenia, din Moldova, dar şi în saloanele de intelectuali subţiri. A fost iubită, apreciată de toţi românii de la sate şi oraşe şi de vârfuri reprezentative ale culturii româneşti: Brâncuşi, Sadoveanu, Blaga, Iorga, Arghezi, Enescu, Rogalski, Harry Brauner, sunt doar câteva nume mari ale culturii române care au recunoscut, au iubit, au omagiat valoarea, geniul Mariei Tănase, în fond, reprezentând geniul creaţiei, culturii muzicale populare româneşti. Ştiu, într-o vreme a scărilor şi reperelor valorice inversate, într-o vreme a uitării, ignorării ori lepădării cu bună ştiinţă de valori autentice, nu este deloc trandy, dar mă risc, ca să zic aşa, să afirm că a-ţi recunoaşte, a-ţi iubi, a respecta , a nu uita valorile care te reprezintă, ca popor şi ca ţară, este un gest, o atitudine de patriotism adevărat.
Economic sau ca standard de viaţă, după opintiri îndelungi, penetrăm şi noi, încet dar sigur, bătrâna Europă, dar, să nu uităm , să nu uite, că noi i-am fost Europei leagăn cultural de lumină, multe lumini ale civilizaţiei europene s-au ivit de-a lungul timpului aici, la est de vest.
Şi pentru că Maria Tănase este ardeleancă, prin latura sa maternă, Ana Tănase, născută Muntean venea din ţinutul Făgăraşului, din comuna Cârţa, să ascultăm un cântec de leagăn din Ardeal, cules de Maria Tănase din zona Năsăudului. Parcă pruncul din cântec este chiar cântecul popular românesc, legănat în glasul, în modulaţiile inconfundabile ale vocii Măiastrei. , ferit de stricăciunile vremii şi vremurilor.
http://www.youtube.com/watch?v=WotNNRaeBKw
Dar, să nu uităm că Maria Tănase este şi olteancă, prin descendenţa paternă, Ion Tănase venea în Cărămidarii Bucureştilor, din satul său natal, Mierea Bârnichii, de ve valea Amaradiei.
http://www.youtube.com/watch?v=897QnUiCwZM
Iată şi o extraordinar de frumoasă manea, ei, bine, da, manea adevărată, curată, în înţelesul său nepoluat:cântec de dragoste de sorginte orientală. Interpretarea Mariei Tănase sporeşte frumuseţea melodiei, a ritmurilor ei, precum şi sensibilitatea stihurilor lui Anton Pann.
http://www.youtube.com/watch?v=DhvT76Z_jTA
Poate pentru mulţi, mai ales pentru cei tineri (cei care ar trebui să-i cunoască mai bine cântecele, comori de suflet românesc) este necunoscut faptul că Măiastra , nu numai că vorbea fluent, dar şi cânta convingător, în limba franceză
http://www.youtube.com/watch?v=M0iSwMTwu_s
Închei acest scurt exerciţiu de admiraţie cu nemuritorul “Mi-am pus busuioc în păr” pe versurile lui Nicolae Vlădoianu şi muzica lui Ion Vasilescu, cântat în premieră de Maria Tănase – Mary Athanasiu pe scena Cărăbuşului lui Constantin Tănase, în 28 septembrie 1938.Cântecul este şi azi, la 70 de ani, tânăr şi iubit de generaţii mai mult sau mai puţin tinere…
http://www.youtube.com/watch?v=6r-OF2-XDXE

Nu figurez în top-ul 300 dar atunci când ascult cântecele noastre, comori de suflet, mă simt bogat, nobil şi mândru .
Cu nestrămutată mândrie, vă salută cu drag, Drăgan

ALTERNATIVA TUDOR GHEORGHE

…25 iulie 2010, Sighişoara,. Stau pe o terasă, în apropierea Turnului cu ceas, contemporan cu Evul Mediu şi cu noi, postmoderniştii. Este 11.30 a.m dar, pe un cadran ascuns, ceasul arată că m-am întors în timp, în vremuri demult apuse. Pluteşte în aer un parfum discret, suav, răspândit de batistelele fluturate în semn de salut şi de încurajare, de frumoase prinţese, doamne şi domniţe.Falnicii cavaleri răspund cu adânci reverenţe graţioaselor zâmbete purtate de parfumurile fine, aduse din Apus, ori cu corăbii, din Orient.Dar, ce muzici frumoase se-aud din ce în ce mai tare, venind dinspre porţile cetăţii ? În peregrinările lor, menestrelii s-au opri preţ de o clipă şi aici, „la curţile dorului”. Mâine, vor porni din nou, cu alte şi alte cântece, „veşnic pe drum, căutând un castel”…

Mă trezeşte din reverie un grup de tineri joviali, veniţi la Festivalul „Sighişoara medievală”. Tinerii se aşază la masa vecină. Schimbă impresii. Au fost la Craiova, la RMA, au fost la Vama Veche, la Folk you. Au ce povesti. Fireşte, părerile, impresiile, sunt diverse. Un tânăr consideră prezenţa lui Tudor Gheorghe la Vama Veche, una excepţională. I se opune un coleg: mie nu mi-a plăcut pentru că a venit cu lăutari; nu-i stă bine lui TG alături de lăutari, că tot manelişti sunt şi ăia! Să fi cântat şi el, poezie cultă…

Măi, să fie ! Tânărul vrea să pară un intelectual subţire, doar pentru că poartă ochelari (de soare). Am fost tentat să intervin, nu pentru a-l dojeni pe tânărul rătăcitor printre „stelele reci”ci doar pentru a-i îmbogăţi reperele judecăţilor de valoare. M-am oprit dintr-un binecuvântat motiv: reacţia colegilor de generaţie. Tânărul a fost taxat imediat de ceilalţi. Intelectualul subţire s-a subţiat de tot ! Replicile prietenilor au încărcat acest „subţire” nu cu semnificaţia sa nobilă, de rasat, erudit, profund, strălucitor, ci cu semnificaţia de firav, lipsit de conţinut şi de consistenţă, fără criterii reale, superficial. Totuşi, adaug şi eu , la judecăţile corecte ale majorităţii tinerilor, cam ce i-aş fi spus acelui tânăr, vis a vis de judecăţi de valoare, de judecarea valorilor, dar şi ca exerciţiu de admiraţie faţă de o mare valoare naţională, cu care avem privilegiul de a fi contemporani.

I-aş fi spus tânărului că totuşi, marea poezie română cultă, (re)adusă aproape de minţile şi sufletele noastre prin inspiraţia şi forţa creatoare a lui Tudor Gheorghe (vezi ciclul „Anotimpurilor” poeziei române), nu a fost scrisă de autori sub un clopot de sticlă, sau într-un turn de fildeş. Ei au scris, au fost „contimporani”, nu-i aşa, cu bunele şi relele din timpul vieţii lor, cu suişurile şi coborâşurile vieţii , nu numai spirituale, culturale, ci şi cu cele sociale, economice, cu vremuri decadente moral, ideologic, ori cu vremuri de ascendent cultural – civilizator. În poezia cultă regăsim ce-i drept, sublimată prin expresie şi sensibilitate poetică, viaţa propriu zisă, aşa cum e ea, fie că e trăită la sate,sau la oraşe, prin grădinile mai selecte ,sau, de ce nu, pe la margini de oraş, prin mahalale…Până mai ieri am fost o ţară eminamente agricolă, cu conotaţie pejorativă, dar nici azi nu ne simţim prea bine, deşi nu mai avem agricultură şi s-au înmulţit cartierele de fiţe şi de lux. Tot nu suntem o ţară eminamente urbană, cu autostrăzi suspendate… N-ar trebui să fim…jenaţi, aflând că la izvoarele inspiraţiei marilor poeţi ai naţiei găsim vers popular, folclor orăşenesc, etc…Ar trebui să fim mândri că avem aceste izvoare, să fim mândri că pe-aici , pe la noi, n-avem (încă) , „apă în fântână izvorâtă din ulcioare”…

Din fericire, cei ce gândesc precum amicul meu, sunt totuşi, puţini, sau , mă rog, numărul lor este în descreştere, pentru că nu putem fi o ţară de „elitişti” , nu putem fi o ţară de recenzenţi, de critici literar –muzicali, chipurile, narcotizaţi de aromele tari, nobile ale poeziei române culte şi prefăcându-ne ipocrit , fals-pudibond că muzica lăutărească ne pute a…ţigan, a mititei şi arome de vin neselecţionat, sau a cuvinte deocheate ( alea pe care le mai folosea, pentru expresivitate, în operele lor, un Eugen Barbu, un Mircea Eliade, un MRP, ori autorul anonim, ţăranul român ( cum cântă chiar TG, „să mă joc cu ţâţele, ca cu lubeniţele”; în traducere actualizată şi aproximativă, versurile ar suna cam aşa, fără rimă şi fără…sex apeal: „să mă joc cu silicoanele, ca cu roşiile de Olanda”). Cum să-i fi spus eu telectualului cu ochelari(de soare, purtaţi şi noaptea), să mă înţeleagă că ţăranul român, genialul autor anonim trebuie (re)cunoscut şi respectat, deşi nu este „publicat” pe măsura talentului, deşi nu este membru al uniunii-dezuniunii scriitorilor, deşi masa lui de lucru a fost „ogorul, muncit şi-n rugăciune”, pe vânt, pe ploi, pe arşiţă, deşi maşina lui de scris a fost puterea uriaşă de a memora cu mintea şi sufletul versul şi cântecul, şi mai ales, puterea, datoria de a le răspândi la urmaşi, nu în ediţii copertate, broşate, cu foaie velină, ci direct (în)tipărite , prin viu grai, în mintea şi sufletul urmaşilor, unii dintre ei, ajunşi la oraş, unde au scris poezia, istoria literaturii române…

Mai există prin satele româneşti, „biblioteci” uriaşe, cu „exponate” rare, de mare valoare, oferite generos (fără drepturi de autor !) celor ce le mai caută, înţelegându-le valoarea şi rostul. Ei, bine, Tudor Gheorghe, cel ce ne-a (re)adus prin muzica sa, mai aproape de suflete poezia română cultă, este una şi aceeaşi persoană cu Tudor Gheorghe, cel care a adunat cu migală, într-o riguroasă selecţie, nestemate ale creaţiei sufletului ţăranului român, dăruindu-ne seria „Petrecerilor cu taraf”, aş spune eu, adevărată colecţie de „Restituiri”, necesare în vremuri când coordonatele satului românesc, şi nu doar cele social-economice, ci, mai cu seamă, cele spirituale, „intră încet, încet, în pământ”, ori se mută din matca lor, în muzee…

După „Petreceri”, după muzica uşoară românească interbelică („Calvarul unei inime pribegi” şi „Parfumele nebunelor dorinţi”), vine firesc , arcul de cerc întregitor, „Mahalaua, mon amour”. Ei, bine, da, şi prin mahalalele de altădată (azi, ele s-au mutat în „locaţii” centrale, dar fără farmecul de altădată) lumea, oamenii cântau, mai iubeau, mai trăiau, culmea, săraci de-avere, dar, risipitori de frumos, de fior artistic, de simţire. Cu muzica mahalalelor s-au delectat la un chef, la o petrecere, chiar intelectualii scorţoşi, plictisiţi poate, de înălţimile sihastre, aseptice ale turnurilor de fildeş, ademeniţi de viaţa ca atare, poate în căutare de nou fior poetic,acolo unde realitatea vieţii este nefardată, acolo unde viaţa coboară din metafore, figuri de stil, prin case , ori pe străduţe slab iluminate şi „pavate” cu noroi. Ei, bine, da, există frumos, există bine, există adevăr, fior de cântec şi poezie, nu doar între coperţi aurite , ci şi prin grădini de vară, mai de centru, mai de mahala, cu „muzicanţi care au cântat şi la radio, de două ori până acum”. Chiar dacă tenul acestor muzicanţi se asociază uşor cu culoarea viorii, care plânge, sprijinită sub bărbie, în dreptul inimii, „biciuită” de arcuş !…

Mă opresc aici, deşi, ar fi multe, multe de spus despre demersul înalt cultural-artistic şi educaţional al genialului nostru oltean patriot, naţionalist luminat Tudor Gheorghe, despre instituţia de cultură şi învăţământ Tudor Gheorghe, despre adevăratele lecţii de limbă română, de simţire românească.

Tineretul de azi nu poate fi o…clasă eminamente de premianţi. Unii mai „chiulesc”, alţii se mai pierd , fascinaţi de false şi cosmopolite lumini. Important este că nici de pe „masa” acestora nu lipseşte hrana spirituală „ecologică” şi românească 100%, alternativa Tudor Gheorghe ! Mi-am amintit de acel episod întâmplat la un spectacol „Toamna”, la Craiova, episod povestit chiar de TG: „Făceam un spectacol cu “Toamna”, la Craiova. Chiar era toamna, una superbă, de vis! Am intrat în dialog cu sala. Le-am spus: “Fraţilor, sunteţi mulţi tineri aici, afara e o toamnă atât de frumoasă şi voi staţi şi ascultaţi poezii de-astea nostalgice… Topârceanu, Minulescu… Luaţi fetele şi plecaţi în parc! De ce-aţi venit la spectacol?”. S-a ridicat unul cu doi cercei în urechea stângă, c-un belciug în nas, cu doi cerceluşi în sprânceana dreaptă, cu lanţuri la gat, cu nişte blugi voit rupţi, c-un par lung si slinos, c-o barba rara… Antipatic. Mi-am propus să-l fac de râs şi l-am chemat pe scena. “Răspunde tu, că te-ai dat drept lider al acestei săli de tineri!”. Si mi-a spus ceva care m-a lăsat crucit şi mut de uimire: “Dle Tudor Gheorghe, pentru ca dvs. sunteţi alternativa noastră la îndobitocirea care ni se propune!”.

Cu drag şi iubire pentru valori, în preajma lui 1 august, la ceas aniversar, din tot sufletul: La mulţi ani, Tudor Gheorghe, putere de muncă şi sensibilitate creatoare !

Ion Drăgan

BRÂNCUŞI MONDIALUL

…Pănă pe la vreo 9 ani încă visam la prima călătorie cu trenul. Într-o zi senină de primăvară, cu copaci înfloriţi, visul s-a-mplinit: împreună cu învăţătoarea noastră, Gabriela Popescu, noi, elevii clasei a II-a A ne-am urcat în trenul de Târgu Jiu. Pe-atunci nu se fabricaseră săgeţile albastre, aşa că drumul dus-întors a durat mai mult decât şederea în Târgu Jiu. Dar a meritat, având în vedere scopul şi durata vizitei, „pelerinaj” la tripticul Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, Coloana Infinitului. În timp, am înţeles de ce doamna învăţătoare insistase atunci pe lângă părinţi să-şi lase copiii în această excursie. Comandamentele politio-ideologice ale vremii îi puseseră gând rău Coloanei. Urma să fie dărâmată, iar terenul să fie redat agriculturii. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa. Potrivit raportului dat de învăţătoare părinţilor aflaţi în gară să-şi întâmpine la întoarcere copiii, toţi am fost cuminţi, nu „ne-am aplecat în afară”, n-am băut apă rece de la ţâşnitori şi n-am mâncat îngheţată pe băţ. Ce mai, toţi fuseserăm parcă eboşe ale „Cuminţeniei pământului”! Drept pentru care, ai mei au hotărât că în vacanţa de vară, aflată la doi paşi, să facem un drum cu trenul la Sighet, la unchiul Nicolae …

Mi-a fost şi mi-e drag „Maramureşul Olteniei”, Gorjul !. Eu cred că asocierea Gorjului cu Maramureşul nu este doar una a similitudinii aşezării geografice, nordul Olteniei, nordul României. Porţile maramureşene, turlele bisericilor de lemn înălţându-se spre cer, se regăsesc esenţializate, sublimate în operele lui Brâncuşi, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului. O parte din creaţiile lui Brâncuşi le mai putem vedea la Muzeul de Artă din Craiova sau la Târgu Jiu, expuse în aer liber,firesc, unde le e locul, dar, vai, expuse şi intemperiilor generate de lipsa grijii, respectului şi recunoştinţei noastre, cum este cazul Coloanei recunoştinţei fără de sfârşit, pe numele ei de catalog, Coloana Infinitului, omagiul autorului, în memoria ostaşilor români căzuţi pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. Da, o parte a operei a rămas acasă dar multe din minunile simple ca formă, ivite din truda sa de geniu, sunt obiecte de design interior, prin saloane private ale unor miliardari europeni, americani sau de aiurea. Chiar autorul acestor valori de patrimoniu mondial,genialul român Brăncuşi a fost …revendicat şi adjudecat de francezi. Dulce mângăiere de orgoliu ! Brâncuşi este universal ! Este întemeietor de esenţe general-universal valabile. „Facerea lumii”, ascunde în forma simplă a unui ou, fondul complex, universal al concepţiei, al creaţiei . „Pasărea măiastră” nu este reprezentarea unei păsări în zbor, ci esenţa, zborul ! Eu cred că Brâncuşi ne-a învăţat şi ne învaţă şi-acum zborul.Pe noi, pe toţi, care-i “ascultă”… expunerile la National Gallery of Ontario sau la Muzeul de Artă din Craiova. În formele simple este ascuns totul dar…totul este să vedem şi să extragem simplitatea din formele complexe . Desigur, acest “totul” nu e…simplu şi nici uşor. “Uşor nu e nici cântecul. Zi şi noapte- nimic nu-i uşor pe pământ; căci roua e sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cântând”(Lucian Blaga) Sau, cum spunea Brâncuşi, „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”…

Infinită recunoştinţă, Constantin Brâncuşi ,românul genial care a scos piatra din încremenire, a însufleţit-o şi a făcut-o să cânte măiastru !

Ion Drăgan

BIBEŞTII

Casa Bibescu din Parc- reper printre amintirile „proprii şi personale”, dar şi reper istoric amintindu-ne tuturor un nume care face parte din Istoria Românilor: Gheorghe Bibescu.. Noi, oltenii, suntem mândri să ştim că Vodă Bibescu, „Domn stăpânitor a toată Ţara Românească” este oltean-craiovean de-al nostru, cu toate-ale sale, şi bune şi rele. Folosesc prezentul „este” pentru că, nu-i aşa, buni sau răi, cu bune sau rele, toţi cei neuitaţi şi rămaşi în cartea de Istorie a neamului, (ne) „vorbesc” şi azi, prin faptele lor, unele bune, altele, mai puţin bune.Este necesar „dialogul” cu trecutul . E bine, e necesar de ştiut, de asumat trecutul, cu bune şi rele. Toate ne înţelepţesc , ne învrednicesc la necesara „igienă” sintetizată în înţelepciunea populară, „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Mai ales acum, în vălmăşagul prezentului, când „e din ce în ce mai greu să îţi prevezi trecutul” iar „amintirile din viitor” sunt ameninţate , amanetate…

Gheorghe Bibescu s-a născut în 1804 la Craiova, din părinţii Dimitrie Bibescu şi Ecaterina Văcărescu. Studiile superioare le face la Bucureşti şi le desăvârşeşte la Paris. În 1824 se implică în „trebile Ţării”, activând în Ministerul Dreptăţii (Justiţiei) şi în cel al Trebilor Dinafară (Externe). Dezamăgit de mersul trebii, pleacă la Paris, apoi la Viena, unde stă până în 1842, când se-ntoarce la Bucureşti, ca opozant al domnitorului Alexandru D Ghica. Demn de ţinut minte discursul mitropolitului Ţării Româneşti , în preajma alegerii lui Gheorghe Bibescu : „Azi suntem chemaţi a hotărî asupra soartei patriei noastre; hotărârea ce vom da va fi pentru dânsa hotărâre de viaţă şi de moarte… Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decât acelea în cari ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii…Puţine minute ne-au mai rămas ca să-i putem veni în ajutor. Mâine va fi prea târziu. Dezbrăcaţi-vă de orice patimă şi interes în parte şi alegeţi bărbat drept, cu ştiinţă, cu bărbăţie, cu frica lui Dumnezeu şi iubire de patrie !”La 1 ianuarie 1843 opozantul Bibescu îl detronează pa Ghica Voievod şi se aşează la cârma Ţării, ţară care avea mare nevoie de reforme. Există aici un mic paradox. La acea vreme , Principatele se aflau sub puternica influenţă a Rusiei ! Imperiale, ce-i drept !. În 1831-1832, autorităţile ruseşti impuseseră în Moldova şi Ţara Românească Regulamentul Organic , un „pachet de legi” conservator în esenţă dar, paradoxal, „cetit” printre rânduri, deschizător de acţiuni reformatoare. Practic, occidentalizarea (definită în limitele şi realităţile vremii) Ţării începe cu Regulamentul Organic impus de…ruşi ! Iată câteva treceri la fapte reformatoare, ale lui Bibescu Voievod: a sporit efectivele armatei, a reaşezat pe baze noi finanţele Ţării,a militat pentru îmbunătăţirea învăţământului românesc, i-a ajutat substanţial pe bucureştenii rămaşi fără case în urma unui devastator incendiu iscat chiar în ziua de Paşte a anului 1842. Dar, în (de)contul voievodului reformist trebuie trecute şi două fapte „stereo”, una obedientă faţă de Răsărit, cealaltă faţă de Apus, care au stârnit oprobiul maselor. Beneficiind de sprijin domnesc, minele româneşti sunt concesionate magnatului rus Trandafiloff . Parlamentul, mă rog, Adunarea Ţării anulează decizia . Bibescu contraatacă şi suspendă Adunarea !Nici iniţiativa lui Vodă Bibescu de a introduce Limba franceză ca limbă de predare în învăţământul superior românesc nu a fost bine primită de societatea civilă.

…Şi a venit anul 1848, când bătrâna doamnă Europa a devenit…revoluţionară !. Începutul Revoluţiei din Muntenia este marcat de Proclamaţia de la Islaz din 9 iunie 1848. Proclamaţia cuprindea 22 de puncte, autorii principali ai redactării fiind Nicolae Bălcescu (pe fond) şi Ion Heliade Rădulescu (pe formă). Printre revendicări: împroprietărirea ţăranilor, suprimarea rangurilor sociale, egalitatea drepturilor politice, independenţă administrativă şi legislativă, neamestec dinafară. În aceeaşi zi de 9 iunie, departe de Islazul oltenesc, la Bucureşti, trei tineri trag focuri de armă spre Gheorghe Bibescu, care a scăpat miraculos de gloanţe, unul oprindu-se chiar într-unul dintre epoleţi ! Pe 11 iunie clopotul Mitropoliei dă semnalul de adunare a mulţimii, care se îndreaptă spre Palatul Domnesc. La presiunile mulţimii, târziu, în noapte, Vodă Bibescu iscăleşte noua Constituţie, de fapt, Proclamaţia în 22 de puncte, de la Islaz. Dar, a doua zi, consulul ţarist la Bucureşti protestează formal împotriva noii orânduiri „omologate” de Bibescu. Se vede treaba că vorbele paşoptistului ardelean Gh Bariţiu nu trecuseră munţii şi nu ajunseseră la urechea lui Vodă:”Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi !”Formal, prin semnarea noii Constituţii (Proclamaţia) domnitorul îmbrăţişa cauza revoluţionară dar, lipsa credinţei în cauza revoluţiei şi frica de ruşi îl fac pe Gheorghe Bibescu să abdice. Porneşte spre Braşov, prin Câmpulung. De aici, va lua drumul străinătăţii, stingându-se la Paris, în iunie 1873.

Biserica Sfânta Treime –reper printre amintirile „proprii şi personale” dar şi reper istoric amintindu-ne tuturor un nume care face parte din Istoria Românilor: Ştirbei Vodă. În curtea acestei biserici mai veneam prin anii 50-60 ai secolului trecut, noi, copiii de pe strada Madona. Mai furam de prin pomi corcoduşe sau caise verzi, rămurele de liliac (nu rupeam crengi !) mai jucam pituluşu’ ori hoţii şi vardiştii. Cîte unul se mai ascundea în spatele impunătoarei statui din curtea bisericii. Dintr-un tufiş veneau „gloanţele” verbale : pac, pac, te-am nimerit, eşti mort ! „Mortul” se scula şi-şi căuta alt ascunziş. Începea cearta: nu mă-ntere’ te-am nimerit, eşti afară din joc! „Mortul”, nu şi nu ! Când hărmălaia se înteţea, apărea în uşa casei parohiale preoteasa: terminaţi cu joaca aici, împieliţaţilor ! Nu mai faceţi gălăgie ! Mai bine culegeţi caise, da’ să nu rupeţi crengile ! N-avea suflet rău preoteasa, dar nici noi, copiii nu prea săream (des) calu’. Şi nici gardul împrejmuitor. M-a durut dărâmarea acelei părţi de gard rămase până mai ieri, dar, trebuie să recunosc, Biserica Sfânta Treime şi Statuia lui Ştirbei Vodă sunt puse acum într-o nouă şi adăugită lumină şi valoare peisagistic-arhitecturală. Dar, să trecem din caietul meu cu amintiri la cartea de Istorie.

Barbu Dimitrie Ştirbei este fiul aceloraşi Dimitrie Bibescu şi Ecaterina Văcărescu, deci, fratele lui Gheorghe Bibescu, căruia îi şi va urma la domnie, în două rânduri, 1849-1853 şi 1854-1856. S-a născut în 1799 la Craiova, fiind adoptat de bogatul său unchi, Barbu Ştirbei, căruia i-a preluat numele. Biserica Sfânta Treime a fost ridicată între 1765 şi 1768 prin contribuţia stolnicesei Dumitrana, mama vornicului Barbu Ştirbei, tatăl adoptiv al lui Barbu Dimitrie Ştirbei, viitorul Domn. În 1840 Prinţul Ştirbei reface din temelii biserica. Pisania de atunci se mai păstrează şi azi. Arhitectul francez Jean Leconte de Nouy a construit în curtea bisericii un frumos grup statuar, în cinstea voievodului-ctitor.

Tratatul de la Poarta Liman, din 1849,între Rusia şi Înalta Poartă, „implementa” în Principatele Române o nouă ordine politică. Domnii erau consideraţi înalţi funcţionari aleşi pe 7 ani iar Adunările, uneori nesupuse, rebele, au fost înlocuite cu Divanele. În aceste condiţii, în iunie 1849, prinţul Barbu Ştirbei a fost înscăunat Domn al Ţării Româneşti. A fost un Domn reformator , s-a ocupat activ de înfrumuseţarea Bucureştilor, multe obiective dăinuiesc şi azi, dar dominanta domniei sale a fost preocuparea, grija pentru îmbunătăţirea învăţământului în limba maternă. De altfel, această preocupare o avea tânărul prinţ încă din 1835, când era membru activ al Eforiei Şcoalelor: „Rezultatul cel mai mare al organizaţiilor şcoalelor de acum este că toate învăţăturile se urmează în limba românească. Rezultatul nepreţuit, care sigur poate insufla un caracter naţional şi tânărului înstrăinat pentru împlinirea învăţăturei sale, va păstra în sine, în tot locul, neşters acest sentiment de naţionalitate”.

Ion Drăgan

MI-E DOR SĂ MAI MERG LA UN CEAI

       Azi a venit pe la noi Vlad, nepotul meu. Are aproape 13 ani. Acum, e în vacanţă. Până la întâlnirea în realia, cu prietenii, intră cu ei, un pic, pe mess. Tastează la greu. E vechi în meserie. Avea puţin peste 4 ani când îşi plimba degeţelele, cu abilitate, pe tastatură. Nu ştia literele dar ştia ce se întâmplă dacă apasă de trei ori tasta cu „desenul” W, urmată de alte „apăsări” pe taste memorate. Pe-atunci, îşi căuta jocuri, poveşti, desene animate. Azi, socializează cu fete, cu băieţi, mai schimbă impresii, muzici, referate, mai ştiu eu ce…

Iese de pe mess şi mă anunţă din mers: gata, trebuie să plec, mă-ntâlnesc cu gaşca; mergem la Alexis, ai lui sunt plecaţi şi am pus de-un ceai, cum făceaţi voi când eraţi tineri. Zâmbeşte ştrengăreşte, îşi ia (obligatoriu !) un măr într-o mână, în cealaltă mobilul şi…pa,pa,pa, p’ aci ţi-e drumu’ !

       Când aveam vârsta lui, socializam şi noi, cât era ziua de lungă, dar, nu pe facebook, ci numai face to face ! Acasă citeam mai mult sau mai puţin obligatoriu, Amintirile lui Creangă, Jules Verne, Petre Ispirescu, Fraţii Grimm, mă rog, literatura accesibilă vârstei. Nu erau calculatoare dar, printr-o singură rotire de buton ascultam…on line (fără căşti !), la radio, acele minunate emisiuni cu teme istorice, ale lui Dumitru Almaş sau citeam greoi, ca începătorii, textele în franceză la ilustraţiile din revistele „Pif le chien” sau „Vaillant”, pe care ni le dăruia aproape conspirativ, distinsa doamnă Eliescu, profesoara de franceză.

Când nu învăţam şi nu mă culturalizam, adică în vacanţe, Craiova toată era a mea ! O cuceream teritorial, treptat şi…concentric, stradă cu stradă, pornind din curtea casei. Aveam aici un salcâm zdravăn, un liliac pitic şi o „tufă” de iasomie, plantată şi îngrijită de tanti Dumitriţa.

 Pe o ramură groasă a salcâmului era montat leagănul. Leagănul copilăriei mele ! Am coborât din leagăn, pornind la început, de mână cu părinţii, pâş,pâş, apoi, singur sau cu copiii, pe străzile Craiovei, pentru mine, astazi, parcă înmiresmate toate, de copilărie cu parfum de salcâm, liliac şi iasomie !

Nu mi-e ruşine să spun că în 1982, când priveam lama buldozerului apropiindu-se de zidurile casei, am plâns (şi bărbaţii plâng câteodată, nu-i aşa ?). Am plâns durut, şi „tăcut”, o dată pentru zidurile năruindu-se apoi, pentru salcâmul (cu leagănul din amintire) smuls din rădăcină.

       Ar fi multe, multe amntiri dar, nu este locul aici, într-un cotidian , de a le dezvolta. Cum spuneam în alte aduceri aminte, aici sunt doar sugestii, provocări benefice, motoare de căutare accesibile de fiecare-n parte, desigur, cu „password-ul” sensibilităţii personale.

       Aşadar, str Madona, cu cel mai drag drum, eu de mână cu mama, la biserica Madona, str Griviţa Roşie, str Ion Maiorescu, de fapt, alt drum de lumină, drumul la şcoală. Pe Madona în sus, spre Unirii, era Ştefan, coaforul , avea o motocicletă Simpson cu care plimba copiii din vecini din când în când, apoi, restaurantul Butoiul Verde, cu mirosuri amestecate, de băuturi, tutun , mici pe grătar, casa veche unde stătea bătrânul ceasornicar Brădeanu. Nu mai profesa dar, poate din reflex, în fiecare dimineaţă ridica, iar seara cobora obloanele ajutându-se de o prăjină cu cârlig. Aud şi acum zgomotul făcut de ruloul metalic coborând încet, seara, peste fereastră, parcă peste o înfloritoare dar acum, la asfinţit epocă a breslelor. Mai sus un pic stătea nenea Petre Bracistu, care ne-nvăţa poezii deocheate.

Pe str Griviţa Roşie , aproape de intersecţia cu Ion Maiorescu locuia dr Sternberg , cunoscutul „doctor mamoş de femei”. Mai sus, pe partea cealaltă, era, cinematograful "Rio", devenit "23 August", cu grădină de vară. Vis a vis, puţin mai sus, era  grădina de vară a cinematografului "Maxim Gorki" (apoi "Central" iar azi Jean Negulesco". Pe partea celaltă, aproape de intersecţia cu Unirii era restaurantul cu grădină de vară "La Paşa" devenit nu ştiu de unde şi până unde, „Dinamo”. Aici, din când în când, veneam în serile calde de vară, cu ai mei, la o bere , un şpriţ şi….un sirop ! Muzică de antren, de voie bună. Pentru adulţi. Eu mă mai plictiseam şi mai făceam ture prin grădina „presărată” cu pietriş sau mai „socializam” şi eu cu vreo fetiţă sau vreun băiat, veniţi cu părinţii la local.

Sigur, muzica de la Dinamo n-avea nimic în comun cu muzica învăţată la şcoală, Sulico, sau , ţin minte şi acum un refren care chiar îmi plăcea: „Se-nalţă până-n zare al tinereţii cânt, vrem viaţă şi vrem soare, vrem pace pe pământ !” Desigur, nu ştiam atunci că ideologic, soarele din cântec era acelaşi cu cel din îndemnul „votaţi soarele”… Dar, când am mai crescut, spre adolescenţă, tot la Dinamo mergeam să ascult muzică şi să dansez. Dar la clubul Dinamo. Aici, în timpul săpămânii se antrenau boxerii (ce muşchi avea, frate, nea Panduru şi nea Petrică Deca !) iar în sala de dans, de luni până vineri se antrenau jucătorii de tenis cu p, adică pingpong, sub îndrumarea neuitatului Virgil Bălan. Aoleu, ce bătute mai luam eu de la Geta Fuiorea, după ce-mi mai dădea şi serva şi 15 puncte avans !

Aici, la Dinamo, veneam sâmbăta şi duminica , la dans, cu o fată dragă. Ne dădeam întâlnire la Colegiu, coboram pe lângă frizeria „la Argint”, ne opream la o prăjitură la cofetăria colţ cu Madona, unde mâncam cel mai bun cremşnit din lume ! Apoi, o luam la dreapta, pe lângă Izvorul Rece unde, la doi paşi era „Dinamo”. Câteodată cânta şi Gil Dobrică. Ascultam muzică adevărată, nu glumă !

Mai erau şi alte locuri de dans. Vă mai amintiţi ? Greppel, Gardu verde, 7 Noiembrie, la Sindicate, sau, serile de dans,de sâmbătă, „la agăţat”, la Liceul Sanitar, sau în 41 la Chimie, sau la Liceul Agricol… Totuşi, cel mai bine şi cel mai bine ne simţeam, ne distram, dansam la ceaiurile despre care eu i-am povestit lui Vlad. Avea prietenul de-atunci şi de-acum, Tomiţă din Piaţa Veche, un magnetofon Tesla, licenţă Grunding, cu 4 piste. Lucru rar la acea vreme, ca şi tricourile Lacoste, cu crocodil pe piept, sau „tubul” triunghiular de ciocolată Toblerone, aduse de fratele lui Toma, din Occidentul decadent… Ce ascultam ? Păi, mai ales blues-uri, că ne ţineau mult îmbrăţişaţi, cu dragele noastre. Ascultam şi dansam pe Ottis, James Brown, Arretha Franklin, Janis Joplin. Chiar aşa, mi-e dor să mai merg la un ceai…!

Mă opresc aici pentru că aş mai avea de scris mult, cam cât 10 blues-uri power play…

E sâmbătă seara (vorba lui Ottis), şi sper că v-am stârnit pofta de…ceai cu acest contrapunct romantic numai bun de citit sâmbăta (mulţumesc pe această cale, GdS), ca alternativă la grijile, problemele , realităţile gri (cea mai tristă fiind închiderea unor şcoli), adunate peste sătămână.

Ion Drăgan