SHALOM!

 Privesc la tv  la J.O de la Soci. Strict la probele sportive. Nu mă interesează culisele cu/despre bâlbe, disfuncţii organizatorice, proteste, etc. Urmăresc  doar competiţiile, confruntările din probele sportive. Uneori, acestea ating măiestria. Sportivă şi artistică.

Au fost momente în care am privit întrecerea sportivă (şi) ca pe un reuşit spectacol artistic.

Au de lucru şi cronicarii sportivi, care oferă “casete tehnice”, cu cifre, timpi, recorduri, clasamente intermediare, finale, etc, şi cei de spectacol, cu opinii, comentarii, trăiri, care impresionează ochiul privitorului la estetica, armonia, graţia cu care sportivii caută performanţa, depăşirea, autodepăşirea unor parametri fizici!

       Îmi place mult concursul de patinaj artistic. Este cel mai apropiat sport de artă, de spectacol. Au învins, previzibil, ruşii, pe echipe. Sportivii erau balerini …sub acoperire, care, în locul poantelor lăsate la marginea gheţii, îşi puseseră patine! Păreau veniţi la Sochi direct de la Balşoi Teatr! 

Mi-au plăcut şi alţi patinatori, nu numai ruşii, dar cel mai mult mi-a plăcut proba de sanie, unde noi, previzibil, “am înfrânt!” (Valentin Creţu, locul 29).

De ce mi-a plăcut “săniuşul” de la Soci? Pentru că mi-a trezit dulci nostalgii!

În vreme ce românul nostru “luneca lin” cu 130 km/oră pe “pârtia” olimpică, mi-am auzit vocea interioară strigând cu glas de copil: pârtieee!  

Mi s-a activat în minte şi în suflet amintirea iernilor copilăriei, de prin anii ’50-’60. “Văd” în amintire  ”pârtia” ad hoc din iernile copilăriei mele, strada Krasnoff din Craiova, care cobora în pantă din strada Madona. Îmi revine în minte Beno, cel mai bun prieten al meu din copilărie, şi adversar loial în lupta de a intra în graţiile Verei, vecina noastră, care ne trăda pe amândoi cu un băiat ceva  mai mare, licean în clasa a IX.

       Împărţeam cu Beno săniuţa mea. Fratele lui Beno, Simon, era mai mare cu 3 ani şi avea sania lui, de fier. Şi eu şi Beno eram prea…juniori şi n-aveam voie la sanie de metal, dar ne-am descurcat, fără ştirea părinţilor. Am mers la atelierul lui nea Sandu Minte-ngustă, lăcătuşul de vis a vis, care ne-a “tunat” săniuţa, “lipindu-i” pe tălăpici un ştraif de tablă lucioasă, de oţel. Porneam de sus, din dreptul bufetului lui Stănică, până jos, la măcelăria din Piaţa Veche.

Făceam cu schimbul, când eu, când el la cârmă. La urcuş mă mai lăsam păcălit de Beno. Nu pentru că eram mai mic decât el cu un an, ci pentru că urcând eu sania, aveam de câştigat câte ceva de la “negustorul” Beno: ba un timbru coliţă care-mi lipsea, ba un soldăţel de plumb, ba o sabie de lemn.

Urcam panta pe trotuarul pe care se afla sinagoga, o clădire solidă, înaltă, cu steaua lui David pe frontispiciu. Odată, urcând noi spre “linia de start”, ne-am intersectat în faţa intrării în sinagogă cu mai mulţi “oameni mari” care mai schimbau câteva cuvinte la uşă, înainte să se despartă. Noi am spus armonizat, în duet, “săru’mâna”, pentru că l-am recunoscut pe popa Segal. Beno l-a salutat pentru că şi el era (şi este) evreu, iar eu l-am salutat pentru că aşa mă învăţaseră ai mei, să-l salut, pentru că şi popa Segal e tot popă, “popa al lor, al evreilor”, la fel ca părintele Neamţu şi părintele Iordache, la noi, la ortodocşi.

Eu m-am oprit cu salutul la popa Segal, dar Beno a continuat: săru’mâna, nenea Harry!. O voce caldă i-a răspuns: Shalom! Mi-a plăcut numele omului, faţa lui luminoasă, zâmbitoare, şi acel răspuns, Shalom, pe care-l mai auzisem, dar nu ştiam ce înseamnă.

L-am întrebat pe Beno: cine e nenea ăsta? E nenea Harry Eliad, mi-a spus Beno. L-am cunoscut aici la sinagogă, când am fost cu ai mei. E artist. Nu stă la Craiova dar are mulţi prieteni aici şi mai vine în vizită.

Beno, ce înseamnă Shalom? Păi, ce nu ştii? Pace! Aşa ne salutăm noi, evreii.

       L-am mai văzut pe “nenea” Harry o dată, când ne-am nimerit, eu şi Beno, să fim la serviciul tatălui lui Beno, nenea Menaşe (Menachem), care era bijutier şi avea un magazin pe str Unirii. 

       Aveam să aflu mult mai târziu că “nenea” de la sinagogă şi de la atelier era Harry Eliad, actor, regizor craiovean de origine evreiască, sau, cum se recomanda el însuşi, cu îndoită mândrie, “Harry Eliad, oltean evreu”!

A iubit Craiova, oraşul naşterii sale, teatrul de aici, pe a cărui scena a debutat.

Vreme de 36 de ani a fost regizor la teatrul din Ploieşti, iar după venirea lui Caragiu la Bucureşti a fost directorul teatrului.

A venit la Bucureşti în 1989, ca director al Teatrului Evreiesc de Stat, până acum doi ani, când s-a stins. A pus în operă proiecte îndrăzneţe, din dramaturgia de limbă idiş, din dramaturgia română şi universală. Multe spectacole s-au jucat aici în limba română şi de ceva vreme, spectacolele în idiş au traducere simultană în cască.

       Un alt Harry important al Culturii române este marele etnomuzicolog de origine evreiască Harry Brauner  a cărui aniversare e peste câteva zile (n 24 februarie 1908-d 11 martie 1988). A iubit folclorul românesc cum puţini români au făcut-o. A avut parte de mari bucurii dar şi de mari descumpăniri în viaţă, el, devotata-i soţie, Lena Constante, artist plastic, şi fratele Victor Brauner, pictor surrealist.

Iată-l pe Harry Brauner nemurit de Marin Preda în “Cel mai iubit dintre pământeni”:”…acel evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cântecelor noastre populare. Ştia bocete de o frumuseţe care te înfiora, cântece tragice de despărţire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale şi groteşti, cum nu auzise nimeni, niciodată”.

Iată şi o mărturisire de suflet a lui H.B: “Cântecele oamenilor acestui pământ mi-au umplut întreaga viaţă.În preajma neasemuitelor cântece am fost copleşit nu numai de frumuseţea lor, dar de tămăduitoarea lor putere”.

       O altă figură proeminentă a vieţii muzicale româneşti, a Culturii române a fost muzicologul de origine evreiască Iosif Sava (15 februarie 1933-18 august 1998).   Nu cred că există cineva care să fi auzit- văzut o ediţie a emisiunilor sale muzicale de la radio sau Tv  şi să nu-l fi îndrăgit pe dăruitul muzicolog-muzician. Rămân de neuitat „Seratele muzicale”, emisiuni complexe, cu şi despre muzică, educaţie estetică- muzicală, cu şi despre armonii-dizarmonii din lumea muzicii şi nu numai.

       Aceste mari nume şi încă multe altele, de români-evrei, n-ar trebui să lipsească dintr-un lot naţional care să ne reprezinte cu cinste în competiţiile minţii şi spiritului! Iată un lot foarte restrâns al etnicilor evrei care nu mai sunt printre noi, dar ale căror fapte de cultură au rămas vii: Iosif Iser, Iosif Berman, Filip Brunea-Fox, Alexandru Graur, Moni Ghelerter, Mihail Sebastian, Alexandru Finţi, Beate Fredanov, Maria Banuş, Alexandru Mandy, Aurel Giroveanu, Henri Mălineanu, Edmond Deda, Ovid S Crohmălniceanu, Mircea Crişan, Felicia Antip, Elvin Bernstein (B. Elvin), Ada Brumaru.

       Să nu uităm să-i respectăm pe cei în viaţă, vârfurile unei etnii din ce în ce mai puţin numeroase, truditoare la trecutul, prezentul, viitorul patriei comune, România:Miriam Bercovici, Solomon Marcus, Dorel Dorian, Radu Cosaşu, Ştefan Cazimir, Maia Morgenstern.

   Oameni care au ştiut, oameni care ştiu, oameni care au trăit, oameni care trăiesc adevărul că etnia şi omenia merg mână-n mână. Etnia ne diferenţiază iar omenia ne apropie!

                                                                                                                        Ion Drăgan

LEGENDELE NU MOR NICIODATĂ !

Mă număr printre cei care au sperat, au crezut că Universitatea (cei mai puţin tineri îi spunem tot Ştiinţa) Craiova va fi reafiliată. Mă doare sufletul să constat că m-am înşelat! Plin de veninul răzbunării a fost gestul „mărinimos” al Naşului ! Nu oraşului Craiova trebuia să i se acorde un loc în Liga a II-a, ci echipei Universitatea Craiova care, învingând prima iarna fotbalului autohton, a intrat în primăvara Europei fotbalistice, ajungând în semifinale Cupei UEFA! Împotriva tuturor tristelor, descurajantelor realităţi create şi la Craiova şi la Bucureşti, eu mai cred, mai sper în revenirea legendarei echipe Universitatea Craiova! Vremelnic, se poate aşterne uitarea, şi peste legende, dar legendele nu mor niciodată !

Mai tinerii iubitori de Ştiinţa să afle, iar cei mai puţini tineri să-şi amintească  un episod luminos din istoria  acestei iubite echipe. E bine să păstrăm vii amintirile, trecutul glorios, pentru că fără amintiri, fără trecut, nu mai există speranţa într-un viitor.

La Craiova, ziua de 15 septembrie 1982 a fost o zi frumoasă. Cum de mai ţin eu minte că a fost o zi frumoasă acum aproape 30 de ani? Simplu: am fost pe stadionul „Central” din Craiova, spectator la meciul U Craiova - Fiorentina, din Cupa UEFA. Păi, se poate uita că a fost senin şi cald, şi afară, şi în suflete?  Era meciul cu care Craiova începea campania (fotbalistică) de „integrare” în Europa. Fotbaliştii din ţara lui Dante s-au deplasat la Craiova convinşi că vin la un antrenament cu public, aşa, ca un galop de sănătate, fără griji, fără efort, într-un paradisiac sejur turistic. Ei, bine, avură surpriza să constate că oltenii, ospitalieri din fire,   iubitori de literatură italiană (studenţi, de !), le construiră italienilor un „holospaţiu” dantesc, să se simtă ca acasă !Reuşita fu a leilor albaştri,  cei de pe dreptunghiul verde, şi a celor peste 30.000 din  tribune. Pentru italieni,  groapa cu lei albaştri de la Craiova a fost l’nferno ! Au pierdut cu 1-3 ! Pentru noi, era începutul ascensiunii pe drumul spre paradisul fotbalistic european ! Dar, toate acestea se întâmplau ehe, în secolul, în mileniul trecut ! Amintirile le-am păstrat şi le-am trecut şi pe ele veacul şi mileniul. Sunt amintiri frumoase şi le iubesc. Şi ele pe mine, pentru că nu mă lasă să le uit. Vorba cântecului, „amintirile mă urmăresc”.Frumoase şi triste ! Câteodată mă întristează, dar tot le iubesc !. E o întristare care doare aproape fizic. O durere...dantescă, atât de trist şi de frumos pusă în cuvinte, în Divina comedie:  „Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria”. Da, este trist , este dureros să-ţi aminteşti astăzi, în Craiova celor 5 stadioane în ruină, de Craiova fotbalistică a anilor ’70-’80, un oraş incandescent, un adevărat vulcan, un adevărat...Vezuviu (activ !), ca să fim în ton cu ţara (nu numai fotbalistică a) lui Dante. A trecut ceva vreme de atunci !Vulcanul s-a stins încet, încet, iar azi este total inactiv !  A rămas cenuşa, risipindu-se, parcă dintr-o urnă funerară, în toate cele patru zări. Sigur, stingerea vulcanului n-a fost deloc una naturală. Forţe malefice, unele dinăuntru, altele dinafară, unele din amatorism,  din nepricepere, din neştiinţă, altele cu bună ştiinţă (şi cu rea voinţă)  au reuşit (tristă şi înjositoare, degradantă „performanţă”!) să dezactiveze Ştiinţa Craiova, să scoată din întrebuinţare, cum spuneam, 5 stadioane, 5 focare de fotbal . Şi totuşi, chiar dacă astăzi, acum, nu pot vorbi decât despre „nostalgia unei mari iubiri”, eu mai sper în reînvierea (spiritului) „campioanei unei mari iubiri”,în reactivarea vulcanului ! Eu cred că va mai fi o primăvară a fotbalului craiovean-oltean-naţional ! Va mai fi un 16 martie 1983 (ca stare de spirit), vor mai fi motive (strict fotbalistice) să se adune 50.000 de olteni în faţa hotelului Jiul din Craiova, ca atunci, în faţa lui Adrian Păunescu şi a membrilor Cenaclului Flacăra, la acel spectaol ad hoc unde şi-au  manifestat împreună bucuria victoriei în meciul cu Kaiserslautern (1-0), scandând lozinci de iubire pentru idolii gazonului, dar şi cântând cântece de iubire de ţară, cântece patriotice, aşa cum se întâmpla la spectacolele Cenaclului Flacăra, adevărate lecţii itinerante. Spectacole –manifest de bucurie, de iubire pentru limba română, de iubire pentru istoria acestei ţări, de iubire pentru semeni , de iubire pentru valorile româneşti şi cele universale, de iubire pentru pacea lumii.  Istoria Cenaclului consemnează recordul absolut de la Craiova, din 16 martie 1983: peste 50.000 de spectatori la marele spectacol-manifest de iubire, poezie şi muzică ! Cenaclul Flacăra (născut în 17 septembrie 1973), părintele acestuia, Adrian Păunescu  şi „campioana unei mari iubiri”, Ştiinţa Craiova,  nu vor muri niciodată ! Pentru că aşa le este dat unor „oameni, fapte, întâmplări”, să se nască spre a moşteni veşnicia !

Îmi vine în minte un vers dintr-un cântec iubit , „Castelul”, cântat în spectacolele Cenaclului: Ascundeţi cu toţii castelul, că poate-l refacem vreodată !”

                                                                                                                      Ion Drăgan

AMINTIRI DIN ŞI DESPRE TABERELE ŞCOLARE

       Căldură toropitoare şi la Târgu Mureş! Vipia a lovit vestul şi sud-vestul, de la Oradea la Craiova, dar coada ei a atins şi judeţe din centrul ţării.

Cum o fi acum la Craiova, unde sunt anunţate 37 de grade la umbră?

La mine în cameră sunt 27 de grade. Îmi prepar o doză de limonadă şi deschid (totuşi!) calculatorul! Deschid un site unde văd imagini live cu centrul Craiovei. E (căldură ca-n) pustiu! Nici ţipenie de om! Fântâna muzicală pare şi ea toropită de căldură. Nu funcţionează. Îşi ţine ascunşi, la…umbră, stropii  răcoritori şi jucăuşi. Unde să le dea drumul la joacă, în aerul încins, dogoritor? 

Privesc “peisajul” deşertic şi caut să-l schimb cu o “oază”, să-l mai răcoresc, prin forţa amintirii. Suprapun peste imaginea la zi, “în timp real”, imaginea unei clădiri impozante care exista chiar pe locul fântânii muzicale de azi.

Clădirea se afla cam la 50 m de casa mea, pe str Unirii colţ cu str Griviţa Roşie.  A fost demolată în urmă cu aproape 40 de ani, dar ea există în amintirile mele! Frumoasă, intactă, neatinsă de lama buldozerului, aşa cum arăta pe la jumătatea veacului trecut!

Istoria ei e mai veche, dar mă opresc în urmă cu aproape un secol, în 1919, când Librăria SOCEC  îşi deschisese la parterul clădirii, chiar pe colţ, al treilea sediu, după Iaşi şi Ploieşti. În 1949, în locul Librăriei s-a înfiinţat un…Lacto- Dorna, în prelungirea căruia, pe latura dinspre str Unirii fiinţa cinematograful “Apollo”, devenit “Timpuri noi” şi mai apoi, “Tineretului”. Prin anii ’50-’60, la cele două etaje ale clădirii funcţiona Şcoala de Muzică, devenită Liceul de Muzică.

       (Re)construiesc din amintiri, imagini dragi, de la începutul anilor ’60!

 …Aveam 9 ani când părinţii mei s-au gândit că e bine să merg într-o tabără, să plec de-acasă, din “cuibul” protector, fără ei, pentru prima oară. De-aici, din faţa Liceului de Muzică, noi, copiii de pe strada Madona, care mergeam în tabără în comuna Olteni (pe-atunci, în regiunea Braşov, azi, în judeţul Covasna), am plecat grupat, spre staţia autobuzului 1 Gară-Parc. Era o (foarte de) dimineaţă de vară când am pornit spre gară, încă somnoroşi, Claudia, Nina, Dorel, Dan, Beno, Florin şi eu, însoţiţi de părinţi. Aici, ne-am întâlnit cu Gabriela Popescu, profesoara care ne-a (pre)luat în grija sa, cu bagaje cu tot. Am ajuns la Bucureşti, în Gara de Nord. O vedeam prima dată. M-a copleşit. Mi se părea imensă. Şi frumoasă! Din sala de aşteptare priveam pe geam la fântânile arteziene care-şi trimiteau stropii răcoritori, purtaţi de adierile-mângâierile aerului până pe pervazul ferestrei. Am stat în gară câteva ore în aşteptarea “legăturii”.

Ne-am urcat în personal. Era aproape de miezul nopţii când, cu ochii cârpiţi de somn, am coborât din tren , într-o gară micuţă, cu o sală de aşteptare  luminată de un bec chior şi unde mirosea a DDT. Mirosul…specific din compartimentul de tren era…parfum pe lângă mirosul de DDT! N-am stat mult timp aici şi am fost “încărcaţi” într-un autobuz care răsărise din întunericul nopţii, chiar în spatele gării. Am ajuns în tabără. Am dormit cu toţii într-un dormitor mare, neocupat. A doua zi eu am fost repartizat cu Beno, într-o cameră cu alţi 4 sau 5 băieţi. M-am certat cu Beno preţ de câteva minute, când ne-am ales paturile. Ne-am împăcat, şi după ce ne-am aşezat în ordine lucruşoarele, ne-am apucat să scriem prima carte poştală, că am ajuns cu bine. Aşa promiseserăm părinţilor! “Dragă mamă şi tată, am ajuns cu bine. Stau cu Beno în cameră. Aici totul e bine. Eu sunt cuminte. Nu vă faceţi griji….” În mare, cam asta am scris în prima mea carte poştală expediată. Eram mândru că puneam în cutia poştală a taberei prima mea corespondenţă, dar mai puţin mândru că am scris cu creionul! Am vrut eu să-mi iau stiloul  cu mine dar ai mei nu m-au lăsat: “nu iei stiloul la tine, că poate rămâi fără el pe-acolo, şi îţi pare rău apoi, că e cadou de la unchiu’ Gheorghe de la Sibiu!” Îmi amintesc că de-abea mi-a ajuns spaţiul să scriu, deloc aliniat, deloc caligrafic, deşi, îmi propusesesm să scriu frumos! “Să scrii frumos, că o să vadă cartea poştală toată lumea şi Vera (vecina şi mai apropiata mea colegă de clasă). Să nu ne faci de râs”! Ai mei îmi puseseră în bagaje şi câteva cărţi poştale (cu timbrele aferente!), să le scriu despre cum e în tabără, cum e mâncarea, dacă sunt cuminte, dacă iau haine mai groase când e mai rece, “că aşa e la munte”, dacă ascult profesorii (păi, cum altfel!?), etc... M-am conformat şi “raportam” des despre prima mea ieşire în lume, fără părinţi, despre cum mă descurcam acolo, singur, fără a fi înconjurat de grija şi dragostea părintească, dar, nu  le-am scris alor mei în cărţile poştale despre idila mea, de altfel, nevinovată, cu o fată frumoasă, din Bucureşti, mai mare decât mine cu vreo 3 ani! În schimb, când am ajuns acasă, Beno m-a pârât alor mei şi i-a “relatat” Verei (o plăcea!) cu lux de amănunte despre prietenia mea cu fata din Bucureşti. Iar m-am certat cu Beno, dar n-a durat mult!  

       “Joacă, joacă, joacă, băiete, că eşti frumos ca un castravete/Şi jocul nostru este format, dintr-o fată şi-un băiat”. Şi uite-aşa, prins în copilăreasca horă, ca într-o Ciuleandră pentru copii, am simţit cum o fată frumoasă îmi înconjoară gâtul cu batistuţa, ca la Periniţa adulţilor! Am mai stat noi înlănţuiţi aşa, şi cu alte ocazii pe care ni le-am creat, dar am profitat şi de serile dansante când dansam împreună, pe terasa conacului, alături de perechile mai mari, chiar liceeni. Dansam e un fel de-a spune. De-abea atunci învăţam şi noi să dansăm tango, luându-ne după perechile mai mari sau după profesori. Dansul era pretextul…oficial ca să ne ţinem de mână, să stăm îmbrăţişaţi în văzul lumii!

O, dar câte ar fi de spus, de amintit despre “taberele de pionieri şi şcolari” în care…socializam” noi, copiii acelor ani! N-am să uit niciodată acea seară minunată, trompetele sunând, careul festiv,  “salut voios de pionier!”, coborârea drapelului taberei, apoi, primul foc de tabără, cântece, recitări, scenete,  schimbul de adrese, promisiuni de revedere, etc!

“La revedere tabără dragă/La revedere, noi plecăm/Să ştii tu dragă, ce rău ne pare/Şi cât de mult noi regretăm/Tovarăşii profesori, cei care ne-au condus/Le mulţumim din suflet/Adio şi ne-am dus!”.

Am fost apoi, în multe tabere, prin ţară, dar acea primă ieşire în lume, de unul singur, fără părinţi şi printre atâţia copii, n-am s-o uit niciodată!

Probabil că nici domnia ta, dragă cititorule, n-ai uitat şi nu vei uita vreodată acei ani ai copilăriei, taberele, primele idile, prieteniile legate, drumeţiile, excursiile, distracţiile,jocurile, cântecele, năzbâtiile, vopsitul somnoroşilor pe faţă, în somn, cu pastă de dinţi, cu cremă de ghete, bătăile cu perne, şi atâtea altele…!

Sigur, vorbesc aici despre cei care au copilărit înainte de 1989, pentru că după aceea, treptat, interesul maturilor responsabili cu organizarea şi funcţionarea taberelor, dar şi interesul copiilor pentru petrecerea timpului liber din vacanţe în tabere, a scăzut drastic. Vremurile s-au schimbat. Şi nu în bine pe de-a-ntregul! “Taberele de copii, şcolari şi studenţi” sună…îmbătrânit, demodat, perimat, dar spiritul acestor adevărate instituţii rămâne…tânăr! Taberele de stat, căci despre ele vorbesc, au fost şi ar mai putea fi cu adevărat părţi componente, active, eficiente, în prcesul de învăţământ şi educaţie.

       Înainte de 1989 existau în România peste 200 de tabere de pionieri şi şcolari, la munte, la mare, în locuri pitoreşti, în locuri încărcate de istorie. Nu exista judeţ să nu aibă două-trei sau mai multe tabere. S-a cam ales praful! Nu ştiu dacă mai există jumătate dintre ele! Unele clădiri care găzduiau taberele, precum şi terenul din jur au fost revendicate ori vândute pe nimic, alte tabere au fost desfiinţate, dezafectate, supuse degradării. Din ce în ce mai puţini bani alocaţi. Din ce în ce mai puţin interes.  Taberele de stat nu mai au căutare! Concurenţa, taberele private, le-a aruncat într-un trist şi nemeritat con de umbră. De atâta umbră, taberele de stat au prins igrasie, mucegai. Preţurile în taberele de stat, câte mai există, nu sunt mari, dar când venitul familiei e sub nişte limite, par mari!

Şi mai e ceva: chiar dacă părinţii, prin eforturi, ar dori să-şi trimită copiii în tabere de stat, condiţiile precare de-acolo  îi opreşte.

       Câţi copii de ţărani îşi permit luxul unei vacanţe într-o tabără de stat, privată, de lux?

Câţi dintre copiii din orfelinate ajung în aceste tabere, de stat sau private?

        Câţi adulţi se mai gândesc la aceste tabere şcolare, să le facă accesibile şi săracului şi bogatului, să le “rentabilizeze”, să le reabiliteze, să le modernizeze, să le facă atractive?

Câţi dintre adulţi îşi mai aduc aminte că au fost şi ei copii şi că azi, în România, nu toţi copiii primesc drept cadou, de la părinţi, la sfârşit de an şcolar, un bolid pe patru roţi sau o excursie cu destinaţii exotice?

…Dimineaţă  caldă şi senină de vară, prefigurând arşiţa amiezii, căldura toropitoare, zăpuşeala care se revarsă spre seară, până târziu, în noapte. Se-aude sunetul unei trompete. E trompetistul de serviciu pe tabără, sunând deşteptarea. Dar, ce se-ntâmplă? În locul mobilizatorului, veselului “Scoală-te, scoală-te…”, se aud acum sonorităţi grave, solemne: “Deşteaptă-te, române…”! Copilul pune atâta suflet în trompetă, atâta înţelepciune şi convingere în tonul devenit imperativ,  că sunetul se amplifică, dorind parcă să fie auzit (şi asumat!) de toţi românii…!  

                                                                                                                     Ion Drăgan  

(CÂND) SE VA DESCHIDE CASTELUL FER (M) ECAT ?

Respect opiniile unor craioveni , nemulţumiţi de timpul (crizei economice) şi mai ales de spaţiul(de la marginea Craiovei) în care s-a ivit Parcul Tineretului, dar, eu, unul, cred că apariţia Parcului în „peisajul” de azi al urbei, dominat de volume din beton, sticlă, termopane, ori…pagode, turnuleţe, creneluri, este una benefică, având pe termen scurt, mediu, şi mai ales lung, efect arhitectural-ecologic şi mai ales, civilizator,  remodelator de atitudine civică. Susţin această  opinie bazându-mă pe un argument puternic, trainic, şi anume, vocaţia construcţiei pentru comunitate, exercitată, transpusă în faptă. Nu este puţin lucru, într-o vreme a demolărilor. De toate felurile…
Ignor deliberat conotaţiile, motivaţiile, conjunctura , argumentele politico-electorale care, în opinia multor craioveni, au făcut posibilă realizarea proiectului. Dincolo de toate acestea, unele reale, altele mai puţin, dincolo de trecătoare - oricum ! -  orânduiri, interese, întocmiri, (în)tocmeli politice, rămâne CONSTRUCŢIA . Construcţia pe termen lung, în folosul comunităţii. Aşa cum, păstrând proporţiile, azi, după 20 de ani , nimeni nu condamnă , nu înfierează cu mânie…capitalistă, existenţa metroului, pentru că, nu-i aşa, a fost proiectat, construit din ideologia partidului unic. Desigur, şi atunci, şi acum, „deconturile” au fost şi sunt scumpe, dar, în orice regim politic, de orice construcţie,  de  „amortizările” ei,  de beneficiile investiţiei , vor beneficia multe generaţii. Desigur, dacă viitorimea, clasă politică şi societate civilă, vor şti să le păstreze depolitizate, adică doar să…le gospodărească. Politicieni sau nu, oamenii trec, orânduirile - niciuna perfectă ! -  se schimbă ciclic, iar în cazul de faţă, Parcul Tineretului rămâne …în grija viitorimii. Prezentul Parc a fost şi el viitor (pe planşeta arhitectului) care va deveni trecut.  Dincolo de jocul de cuvinte transpare încărcătura  reală. Reperul este istoria, care, se repetă benefic, de această dată, la mai bine de 100 de ani, mai exact, 107 ani ! Tot într-o anumită conjunctură politico- socio- economico –culturală (pentru unii, bună, profitabilă, pentru alţii, mai puţin), tot la o margine, pe-atunci, de Craiovă, în buza Romaneştilor, arhitectul peisagist E. Redont înnobila oraşul, oamenii lui, indiferent de etnie, nu-i aşa, cu bijuteria numită Parcul Romanescu, după numele vrednicului de amintire edil. „Nu ştiu alţii cum sunt, dar , eu, când mă gândesc la” Parcul Romanescu – Bibescu-Poporului, nu caut să-i cunosc istoria din perspectiva, conjunctura politico-socio-economică a Craiovei începutului de secol 20.Este specialitatea politologilor, sociologilor, istoricilor care privesc din perspectiva preponderent profesională şi doar tangenţial „văd” esteticul, frumosul , utilul construcţiei. Eu, unul, văd Parcul Poporului doar cu ochii sufletului ! Ca mine gândesc toţi cei ce se bucură , şi se vor bucura să poarte în suflet, pe suflet, bijuteria arhitectonică, acest loc perfect pentru loisir, ca să rămân în spiritul limbii arhitectului autor. Desigur, am minimalizat, spunând doar loisir. Pentru mulţi, foarte mulţi craioveni, Parcul a însemnat şi înseamnă mult mai mult…
Aşadar, iată că la 107 ani de la momentul inaugurării Parcului Romanescu-Bibescu-Poporului, s-a inaugurat Parcul Tineretului, într-un fel, şi păstrând proporţiile, o reeditare , o „updatare”  a bătrânului Parc, iată, venit spre noi, din „viitorul” planşetei, străbătând „ trecutul şi prezentul” celor 107 ani…!
Bătrânul Parc are de-acum, benefic, o „concurenţă pe profil”! Pe amândouă le-aş pune sub semnul generic al unui titlu din Hemingway: „Un loc curat şi bine luminat” !  Uite că nu numai prin oraş, prin centru există lumini, civilizaţie! Luminile celor două parcuri, unul ivit la periferia Craiovei începutului de secol 20, celălalt , la periferia Craiovei zorilor mileniului 3 se salută, prinzând în luminile lor, vârfurile, turnurile câte unui zgârie nori ivit prin centrul civic şi civilizat, unde copiii nu fac pipi pe gazon…
Sunt două Parcuri frumoase şi atât de necesare Craiovei, craiovenilor, indiferent de etnie ! Purtarea de grijă trebuie să fie egală, chiar dacă le despart 107 ani de la inaugurare. Obiectiv şi la obiect. Bijuteria din aur verde, Parcul Poporului, are  şi câteva  pietre preţioase, care-i sporesc frumuseţea, strălucirea, valoarea.Vecine, două câte două, Casa Bibescu  - Teatrul de vară şi Podul suspendat – Castelul fermecat. De la începuturi, GdS a găzduit materiale informative, SOS-uri, atitudini, vis – a vis de starea deplorabilă în care se aflau şi se află, mai ales, Teatrul de vară şi Castelul fermecat. Din consolatoare şi totuşi, tristă fericire, cele două nu au fost  demolate fizic de buldozere dar, parcă mai trist, mai dureros decât să vezi o lamă de buldozer prefăcând o construcţie într-un morman de moloz, este să vezi cum buldozerul uitării, ignoranţei, lipsei de interes (general) lucrează tăcut , încet, la degradarea, la transformarea în ruine a acelei construcţii.  Aceste construcţii părăsite, abandonate, au totuşi, sufletul lor ! E păcat, mare păcat ! Sunt triste, bolnave şi abandonate, aceste clădiri, ca nişte copii ai nimănui, precum mai vedem pe-aici, pe la noi.  Să nu ne pierdem speranţa că părinţii risipitori se vor întoarce la copiii lor. Poate că este nevoie de o judecată solomonică, să vedem cine este părintele adevărat al copiilor aflaţi în suferinţă şi cu tăişul sabiei – lamei buldozerului uitării deasupra capului. Părinţii adevăraţi sunt cei ce-şi vor exprima prin fapte dragostea pentru ei. Adică pentru copii.  Concret, cei ce vor reda circuitului firesc, Teatrul de vară, unde s-ar putea întâmpla din nou, educaţie prin artă şi cultură, şi Castelul fermecat , care, în urma unui test de rezistenţă la cutremur, şi posibile lucrări de restaurare, de consolidare, şi-ar putea desfereca porţile, fie printr-un management  comercial-economic (bar, restaurant, club), sau management cultural (muzeu, sediu de manifestări de la ştiinţă la cultură), sau, de ce nu, management educaţional ( grădiniţă pentru copiii din zonă). Am pus m-ul din cuvântul „fermecat” din titlu în paranteză pentru că vine exact de la management. El există, dar , parcă n-ar fi.  Rămâne să se facă simţit .De la Castelul ferecat la Castelul fermecat este doar un pas. Ca să fie făcut , este nevoie doar de iubire !  Pentru oraş şi oamenii lui, trecuţi, prezenţi şi viitori !
                                                                                                                                     Ion Drăgan

DE PRIMĂVARĂ

       Idele lui Marte 2013. Afară ninge...răzvrătit! Cohorte de fulgi de zăpadă, comandate de puternicul generalissim viscol, au pus de un complot împotriva proaspăt instalatei (calendaristic) la putere, primăvara! Iarna a pus  stăpânire „temporar şi pe alocuri”, pe teritorii mai ales din nordul şi nord-estul ţării, dar, în 2-3 zile, primăvara va începe contraatacul decisiv, care se va încheia cu victoria...astronomică din 21 martie! Bucuria victoriei va umple pomii de muguri, de flori, de păsărele cu trilurile lor minunate! 

La renaşterea Naturii sunt şi oamenii părtaşi, dornici şi ei de primenire, de renaştere în suflete a mugurilor speranţei, a florilor binelui, păcii, iubirii!

Primăvara, mereu anotimpul renaşterii-reînvierii Naturii (umane), când Cerul coboară  peste noi, temeiuri de speranţă şi iubire!

Primăvara, mereu anotimpul Bunăvestirii Naşterii Mântuitorului!

Primăvara, mereu anotimpul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos!     

       Afară s-a înteţit vântul. Ninge viscolit. Ce poţi să faci pe o aşa vreme? Să-ţi încălzeşti, să-ţi luminezi sufletul cu amintiri din cel mai senin anotimp al vârstelor omului, copilăria! Da, e nostalgie, amintire, dar şi terapie! Anti tristeţe şi anti rid! Desigur, vorbesc aici despre zbârciturile sufletului, care pot apărea atunci când nu hrănim sufletul cu îndeajuns de multă iubire, cu mult bine şi frumos, când vremea şi vremurile sunt potrivnice! Or, în aceste vremuri de criză de toate felurile, de la cea morală la cea economico financiară nu ne putem lăuda cu un excedent de frumos, de bine, de iubire! Niciodată nu e îndeajuns de multă iubire, nu e atât de mare prisosul de bine, de frumos în lume încât sufletul să nu se rideze şi să nu prindă din urmă trupul, care îmbătrâneşte, firesc, cu fiecare zi ce trece!

Aşadar, arta, muzica venită din copilărie, pe aripile amintirilor, este ca un exerciţiu de înviorare!  Este ca o gimnastică de întreţinere a tinereţii fără bătrâneţe a sufletului de copil din fiecare dintre noi! N-aş vrea să se înţeleagă că doar pe  muzica (amintirilor din copilărie  a) unei anumite perioade istorice, politico-economico-sociale se poate exersa acea gimnastică de întreţinere a sufletului de copil. În orice vreme, şi, mai ales, în orice vremuri, copilăria nu poate să fie decât senină, curată, bogată în simţiri, în trăiri!

       „În pădurea verde/Veselie multă/Cu băieţi şi fete/Cântă cucul, cântă/ Cu-cu, cu-cu, a, ha, a, ha/Odiridi, odirididina, odirididina, uha!”

...Anii ’60. Cam în preajma Blagoveştenelor, „când începe să bolborosească mielu’- n iarbă”, noi, elevii din corul şcolii repetam de zor această veselă mazurcă. Sala de muzică era „tapetată” cu tablouri din care „asistau” la repetiţiile noastre, Beethowen, Bach, Mozart, etc. Parcă erau vii! Aşteptam să „ne sufle”, când ne mai încurcam la exerciţii de solfegiu. Aş! Nu venea dinspre ei niciun...sunet! Unii erau color, alţii în alb- negru, unii cu peruci cârlionţate, alţii fără, unii mai zâmbitori, alţii mai severi. Ne priveau fix, unii frontal, alţii din semiprofil, după cum îi încremenise întru satisfacerea curiozităţii vizuale a posterităţii, vreun pictor ori vreun  fotograf.

Privind cu ochii sufletului la toate aceste tablouri, mai adaug unul,  pe care îl aşez în rând cu cele ale marilor muzicieni ai lumii, pentru că el, dragul, dedicatul profesor de muzică Boris Chelaru, cu nesfârşită dragoste de muzică şi de elevii lui, ne-a deschis ochii de copii pe aceste portrete de compozitori şi mai apoi, ne-a sensibilizat auzul spre a auzi (de fapt, a asculta) muzicile create de ei! Sub bagheta lui am exersat, am cântat, am învăţat teorie muzicală, dar, mai ales, am învăţat să iubim muzica, am  început să (de)prindem  tainele, frumuseţile muzicii!

       „Am aflat o veste mare/Spune repede, ce veste ştii/În curând dăm o serbare/O serbare, ce frumos va fi (...) Eu am scris o melodie/Plină, plină de-armonie,/Ascultaţi ce melodie/ Dolce, dolce, mezzoforte şi sforzando/Piano, piano, pianisssimo(...)Şcoala noastră ne-ncetat/O iubim mai avântat/Ea ne-ajută să-nvăţăm/Noi cu dragoste  cântăm”.

Mazurca şi „Repetiţie pentru concert” (Mozart), cântece din care am citat aici, şi atâtea altele, învăţate acum 50 de ani la şcoală, nu le-am uitat nici azi! Cum n-am uitat nici minunatele spectacole ale şcolilor Craiovei,  ţinute pe la sfârşitul lunii mai, aproape de vacanţă, la grădina de vară a cinematografului „Patria” de pe str Unirii! Îmi amintesc  cu cât drag participam noi, elevii de la Liceul Nicolae Bălcescu” (actualul Colegiu „Carol I”) la repetiţiile dinaintea acestor spectacole, motivaţi de „duelul” muzical cu eternii rivali de la Liceul (Colegiul) „Fraţii Buzeşti”!

       Citesc într-un ziar, pe net, despre succesul celor 40 de...ucenici într-ale învăţăturii de carte de la Colegiul „Carol I” din Craiova, care s-au calificat la Olimpiadele Naţionale 2013, la diferite materii!.

       Azi m-am întâlnit cu Vlad, nepotul meu, care mi-a spus, cu mândrie, că „trupa” de olimpici a Colegiului unde învaţă el a dat mai mulţi elevi care vor merge la Naţionale, decât Colegiul concurent. Ce concurenţă benefică, între elevii celor mai prestigioase Colegii mureşene, „Al Papiu Ilarian” şi „Unirea”!Succes tuturor, la Olimpiadele Naţionale 2013 care se vor ţine în diferite oraşe ale ţării, între 2 şi 6 aprilie! Scriu despre Craiova şi Târgu Mureş pentru că-mi sunt cele mai dragi, dar copii olimpici, evident, se găsesc în toate şcolile ţării!

       Oricât de înnorate, întunecate, friguroase, viforoase sunt...vremurile în care copiii de azi îşi trăiesc (din ce în ce mai) prescurtata lor copilărie, şi în ciuda robotizării, cybercivilizaţiei, atrofierii inteligenţei şi sensibilităţii emoţionale, copiii de azi nu vor uita, cum n-a uitat niciun copil, niciodată,  să caute, să găsească şi să păstreze în amintiri seninul copilăriei, oricât de mulţi şi trecători nori ar traversa cerul ei! Pentru că, nu-i aşa, privirea curată de copil, ştie să vadă seninul de dincolo de nori!

                                                                                                                 Ion Drăgan

DESPRE VACILE DE PALILULA ŞI DESPRE BIVOLIŢA MELOMANĂ

       M-am săturat să aud-citesc despre carnea de cal amestecată cu carnea de vită, despre laptele toxic, etc. M-am săturat de scandalurile în care au fost târâte aceste blânde animale! Ca să-mi eliberez gândurile de ecoul stăruitor şi zgomotos al acestor scandaluri, dau la minim volumul lor şi măresc  sonorul...amintirilor!

       ...Iaurgiuuu, iaurgiuuu! Şi azi îmi stăruie în auz, limpede, acest ...ecologic strigăt - „promo” de  acum 54-55 de ani, care se auzea sâmbăta dimineaţa, devreme, pe strada Madona Dudu din Craiova!. Când se auzea strigarea iaurgiului, gospodinele ieşeau în stradă, în faţa caselor, cu oale, cu cratiţe şi cu bănuţii în buzunarul capotului de casă. Iaurgiul punea cobiliţa jos şi cu un „satâr” din lemn tăia şi scotea din garniţă bucata de iaurt care tremura...apetisant! Cum intra-n casă cu iaurtul, mama punea apă la-ncălzit, pentru mămăligă. Mămăligă caldă cu iaurt era „specialitatea” mea preferată! Ca şi laptele, ca şi brânza!

Cu laptele e o poveste. Ai mei cumpărau pentru mine lapte tocmit. Tot aşa, o dată pe săptămână venea cu lapte la Craiova, Leonica, o ţărancă din Palilula. Mi-era tare dragă, pentru că mă-nvăţa cuvinte italiene! Era măritată-n Palilula dar se trăgea din Italieni (uzual, Talieni) sat întemeiat de imigranţi italieni pe la începutul veacului XX . Leonica venea cu RATA până la Craiova, în spatele Bisericii Madona Dudu. De-aici mai era puţin de mers până la noi acasă. Când pleca mai departe, la alţi clienţi, Leonica punea oblanicul pe creştetul capului iar pe oblanic fixa garniţa cu calupuri de brânză. Într-o mână ducea garniţa cu lapte acoperită cu capac de lemn. Îşi găsea un echilibru...foarte stabil ?!, apoi pornea la drum într-un ritm alert!.

        Într-o zi, din întâmplare,  nu ştiu cum, am aflat „pe surse”, din discuţiile colaterale ale celor mari, că „laptele de Palilula” nu e de vacă, ci de bivoliţă! Cum adică, nu e lapte de vacă, se-ntreba copilul de 5-6 ani care eram? Păi, mai e vreun animal care dă lapte? Apoi am aflat o grozăvie şi mai mare! Bivoliţele sunt nişte vaci uriaşe, cam de două ori mai mari, sălbatice şi negre! Ca orice copil, speriat fiind cu pisica neagră, asociam bivoliţele cu ceva rău, negativ, urât. Am declarat pe loc grevă! Ai mei au încercat când cu binişorul, când mai răstit să mă convingă că laptele de bivoliţă are vitamine mai multe ca laptele de vacă şi că toţi copiii trebuie să bea lapte de bivoliţă, ca să crească mari şi voinici. N-am cedat presiunilor...conducerii! Ai mei au renunţat la Leonica şi au tocmit-o pe Victoriţa de la Bucovăţ  care-şi botezase vaca...Victorina!  

       Toate acestea i le-am povestit Maiei. I-a plăcut, pentru că i-a înflorit un zâmbet în colţul gurii, perfect armonizat cu zâmbetul care i se citea uşor în ochi. Peste câteva clipe am avut surpriza (plăcută, totuşi!) să constat că nu-mi zâmbea doar mie! Zâmbea şi  propriilor ei amintiri, provocate de amintirile mele!.

Ardeleneşte, cu glas blând, cu vorbă rară, Maia a început povestioara ei, o povestioară frumoasă şi adevărată...

       ...Eram mai măricică un pic, aveam 9-10 ani, şi în vacanţa de vară mergeam din când în când, câte două trei zile, la bunicul matern, în comuna Cetatea de Baltă, aflată la 12 km de Târnăveni. Pentru că doamna Toth, taxatoarea, mă plăcea, mergeam gratis cu autobuzul până la cap de linie, la Adămuş. De-aici luam trenul (2 lei) şi la a doua staţie era Cetatea. Moşu’ mă iubea tare! Se bucura când mă vedea că intru pe portiţă şi-i spunea bunicii: tu, muiere, la copila asta i-o fi foame; ia pune tuciu’ de mămăligă! Ograda era plină de orătănii. Punea ochii pe un pui mai mare din bătătură şi cu o plesnitură dibace, de dresor de circ, prindea cu corbaciul puiul hărăzit să ajungă în acea zi tocăniţă, mâncarea mea preferată!

       Dar, să-ţi povestesc despre bivoliţe. Moşu’ avea trei bivoliţe. Odată mi-a zis să le iau şi să le duc la păscut. Mi-a zis să am grijă când trec Târnava să nu le las să se oprească nicio secundă în apă că nu le mai scot de-acolo, pentru că le place foarte mult să se scalde. Am pornit  hotărâtă să trec repede Târnava. Firavă cum eram, n-am reuşit să le trec repede apa, aşa că s-au bălăcit acolo până după amiază. Târziu, cu greu am reuşit să le scot şi le-am dus acasă. La muls, nimic! Ce lapte să dea dacă toată ziua au stat la...ştrand şi n-au mâncat nimic? Moşu’ şi-a dat seama ce s-a-ntâmplat, cu toate că eu l-am asigurat că şi eu şi bivoliţele am fost cumiiinţi! Nu m-a certat, dar nici cu bivoliţele nu m-a mai trimis!

 Dar, să-ţi mai spun ceva nostim despre bivoliţe! Două dintre ele erau chiar...cooperante când era vorba de muls. Stăteau cuminţi în grajd şi se lăsau mulse fără probleme. A treia însă,  nu se lăsa mulsă în grajd, lângă surate, în ruptul capului! Trebuia să meargă în spatele grajdului, să se aşeze pe gunoi! Dar nu era de-ajuns! Moşu’ trebuia să-i fluiere cântece de joc din repertoriul care se cânta la horele satului, învârtite, haţegane!

Tot am vorbit de bivoliţe şi mi s-a făcut dor de o ulcică de lapte de bivoliţă!

       O ascult pe Maia şi îmi înfloreşte şi mie un zâmbet în ochi şi-n colţul gurii!

Cred că ne e dor la amândoi de copilărie, Maia!  Cred că ne e dor de noi, copiii care am fost odată! Şi care suntem şi azi! Numai că stăm cuibăriţi acolo, în adâncul sufletului, unde e senin şi cald, şi unde ne străduim să nu ajungă grijile, nevoile, tristeţile vieţii de zi cu zi! Din când în când ieşim din „carapace”, ia, uite, să mai mângâiem măcar cu o amintire, animalele „din juru’ căşii”, ajunse subiect de scandal...

       Tehnic vorbind, ca să zic aşa, este destul de greu ca Maia să bea măcar o ulcică de lapte de bivoliţă şi eu să repar simbolic greşeala de a fi refuzat demult, în prima copilărie, acest aliment valoros. E adevărat că laptele de bivoliţă (încă) n-a ajuns în...gura presei, ca subiect...gras de scandal, dar  motivul e temeinic: acest produs, practic nu (mai) există pe piaţa internă! 

Iată câteva date...seci care conturează o jalnică realitate. În 1989, în România existau 228.000 de capete de bivoli şi bivoliţe. Acum mai sunt cca 35.000. Ce e şi mai trist este că acestor 35.000 le revin pe cap de animal, foarte, foarte  puţine capete umane care se mai gândesc, le mai poartă de grijă acestor bivoli şi bivoliţe! În lume, situaţia e alta!       

În Anglia, bubalinele sunt bine văzute! Englezii n-au a se teme de „imigrantele” de la noi! Imunitatea ridicată a acestora le fereşte de pericolul transmiterii TBC-ului uman!. La fel de bine sunt „văzute” aceste animale şi în Germania, Spania, Franţa. Ca să nu mai vorbim de Italia! În 1965 în Italia erau 35.000 de capetede bivoli şi bivoliţe Azi sunt cca 350.000!

      

                                                                                                                        Ion Drăgan

ACELAŞI JOC

       Păstrez  printre amintiri, imagini din anii’50-’60 ai secolului trecut cu copilul care eram, cu jocurile copilăriei, cu “hoţii şi vardiştii”, cu “şotronul” şi atâtea altele!

Puţin mai jos de casa mea era vopsit pe asfaltul trotuarului, cu vopsea galbenă, un soare stilizat. În…nucleul astrului, de fapt, aria cercului format de liniile închipuind razele, scria cu litere de tipar, “VOTAŢI SOARELE !”. Ce ne-am gândit noi, copiii? Să facem economie la cretă! Am desenat cu creta pe asfalt şotronul şi am folosit drept căsuţă rotundă, în capul şotronului, chiar însemnul electoral! Când ne era joaca mai dragă şi mai nevinovată, se apropie de noi un nene înalt de nu se mai termina! Avea un costum maro închis şi purta o pălărie cu boruri late. Vestimentaţia îi dădea un aer posac, mohorât, dar toate acestea erau nimic pe lângă glasul lui profesoral- drastic-gutural, care ne-a băgat în sperieţi. Cine v-a-nvăţat pe voi să jucaţi şotronul, să călcaţi, să vă zbenguiţi în soare? Care din părinţii voştri? Păi, nimeni, nene, noi, singuri, aşa! Bine, gata cu joaca aici! Dacă vă mai prind, vă notez în carnet, că ştiu unde învăţaţi şi o să aveţi nota scăzută la purtare, bla, bla! Ne-am împrăştiat care încotro. N-am mai tropăit pe capul ocupat de slogan, al şotronului nostru devenit ad hoc, agent electoral. Pentru noi,cercul galben era doar o parte dintr-un joc! Interzis. De cine? De un nene rău. De ce? Nu ne interesa!. Eram…apolitici! Ce ştiam noi, copiii, despre alegeri, despre campania electorală, despre soare ca agent electoral, despre “Votaţi soarele, votaţi FDP”, despre “afişele” colorate cu vopsea galbenă, “desenate” direct pe trotuarele, zidurile, gardurile oraşului?...

       …În 27 februarie 1948, la trei zile de la dizolvarea Adunării Deputaţilor, se înfiinţează FDP (Frontul Democaţiei Populare), o alianţă făcută în scop electoral, între Partidul Muncitoresc Român (partid rezultat în urma fuziunii Partidului Comunist cu Partidul Social Democrat), Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară. În 28 martie 1948 au loc alegeri pentru constituirea noului Parlament al României, numit de-atunci până în decembrie 1989, Marea Adunare Naţională. Succesul FDP este zdrobitor: obţine 405 mandate din totalul de 414!  În procente, 93,2%. Celelalte 11 mandate revin ”democratic” simbolicei opoziţii:7 mandate PNL-Bejan, 2 mandate PŢD-Lupu. Primul act de importanţă majoră adoptat în MAN a fost votat în 13 aprilie 1948: noua Constituţie a Republicii Populare Române. Noua Constituţie era inspirată de cea din 1938, elaborată de A.I Vâşinski, ochiul vigilent al URSS în România. De-atunci şi până în 1989 (cu cosmetizările FUS în 1968 şi FDUS în 1980) au tot fost votaţi pe liste unice, candidaţii rupţi din… soare, să meargă în MAN să fabrice legi care să aducă binele, bunăstarea alegătorilor, a poporului. În fapt, organul legislativ suprem era decorativ, formal. Proiectele legislative erau elaborate de politic, în structurile înalte ale PCR. De-aici ajungeau la Guvern care le trimitea la comisiile de specialitate din MAN. Nu existau dezbateri pe marginea proiectelor de legi, ci unanimitate a voturilor pro. Toată lumea ştia că era o joacă de-a democraţia, dar o joacă de oameni mari! Nimeni n-avea curaj să le strice jocul! Nici măcar copiii…!

       …Şi a venit decembrie 1989 şi iată-ne cu Parlament bicameral, în capitalism, în democraţie. Legislativul României s-a debarasat de influenţele sovietizant-stalinizante de la sfârşitul anilor ’40, începutul anilor ’50 precum şi de formele cosmetizate ale acestora. Nu mai există MAN, yes man-ul adevăratului şi unicului făcător de legi, PCR-ul. Acum există pluripartitism politic. În Parlament, există dezbateri pe proiecte de legi, există activitate permanentă, în comisii, în plen, în teritoriu, nu ca pe vremuri, în săliţa (pe lângă spaţiul din Palatul Parlamentului) din Dealul Mitropoliei, unde aleşii se adunau la câte un da general pentru câte o lege.

       Au trecut 23 de ani de la acel moment astral din decembrie 1989. Lumea s-a schimbat! Chiar şi lumea copiilor! Copiii născuţi atunci, în zorii libertăţii, poate nici n-au auzit de şotron…!      

       Şi totuşi, de ce simt eu asemănări între vremea şotronului copilăriei mele şi vremea de azi? Ce poate pune semnul egal între dictatura partidului unic şi dictatura democraţiei, a pluripartitismului, intre epoca marcată de restricţii de toate felurile şi epoca tuturor libertăţilor? Poate jocul. Nu un joc de copii, ci un joc mai crud, un joc al maturilor! De-a democraţia!

       Revoluţia din 1989 ne-a eliberat total de sovietizare. Am uitat “votaţi soarele”, am uitat secera şi ciocanul, am uitat să facem sluj la marele prieten, am uitat “epoca de aur”! Nu cred că există pericolul revenirii acelor vremuri. Există alt pericol. Acela de europenizare prin deromânizare! “Ş-apăi, ducă-ne unde ne-or duce!” vorba cântecului de înregimentare, pardon, de cătănie! Nu ştiu de ce îmi vine în minte alt cântec, “Decât la neamţu’ cătană”. Să sperăm că rămâne doar un cântec frumos, de tezaur folcloric, şi nu o ilustrare a unei realităţi triste!

                                                                                                                        Ion Drăgan